In drum spre BURTENBACH

Mă delectam cu un cognac în fața calculatorului, derulând plictisit un site cu vânzări motociclete. Deodată, îmi sări în ochi o ofertă incredibilă: un BMW aproape nou, la un preț derizoriu! Să fie oare cacialma? Se mai întâmplase să găsesc anunțuri, momeală pentru plevușca neinițiată, dar acesta avea ceva din straneitatea aceea, care te face curios, tocmai prin efectul contrariu.
Deși era seară, l-am sunat pe Doru, amicul meu berlinez ( prin adopție ), să cerceteze cazul, la telefon, trăgându-l de capătul firului pe vânzător. Renunțasem la site, după acel anunț restul se banalizase, așa că nu mi se mai părea interesant nimic, în afara cognacului ce se evapora, împerechindu-se cu aroma tutunului de pipă, într-un amestec amețitor. Aproape că uitasem de anunț, liniștea unei seri de toamnă afundându-mă adânc în melancolie. Sunetul telefonului mă trezi la realitate; era Doru!
– Salut Tânăru’! Am vorbit cu Mark, e dealer, are un service, motocicleta e OK, e un buy back, o garantează un an, ,. Poimâine trebuia să vină un polonez  s-o cumpere. Mi s-a părut o mare ocazie, care nu trebuie ratată, așa că i-am plătit-o on line. S-o stăpânești sănătos!

– Cred că nu ești normal! Mai am trei motociclete în garaj! Îți dai seama ce-o să spună nevastă-mea?  O să zică că am luat-o pe arătură! Trebuia să mă operez la genunchi, pusesem niște bani de-o parte pentru asta, iar acum va trebui să amân.
– Nu contează, îmi dai banii când poți. Vinde-le pe celelalte! Te duci la Burtenbach, îți iei motocicleta și apoi poți să te operezi liniștit. A propos! Vezi că am gasit un bilet ieftin de avion, e pentru mâine dimmineată, la ora șase. Pleci din București, cu escală la Sibiu, apoi Sibiu –  Stuttgart. De acolo iei metroul până la Gara Centrală, mergi la linia 3, te urci în trenul de Augsburg, cobori la stația Gruibingen, unde schimbi pe linia 1 cu trenul de Munchen. Totul e simplu, trebuie doar să cobori la stația Burtenbach, unde vei fi așteptat. Capisci?  Știu că o să mă înjuri , dar o să-ți treacă când o să vezi motocicleta. O să-ți trimit pe mail biletul de avion și factura motocicletei. Până mâine o să primești planul detaliat al călătoriei.Sună-mă dacă scapi cu viață după ce-i dai vestea nevestei!

– A doua zi, când soarele se odihnea,  încă, sub geana orizontului, eu, soldatul încrezător, înarmat cu răbdare, căram în spinare ranița ce adăpostea harnașamentul călărețului rătăcitor, în căutarea calului de dar. Drumul până la aeroport a decurs fără evenimente notabile, în afară de dialogul steril cu șoferul de taxi, care nu înțelegea de ce țin în mână cu atâta grijă o cască de motociclist și pe deasupra în loc de troler mă autoflagelez cu ditamai rucsacul.
– Nu vă supărați șefu’, mergeți cu avionul?
Întrebarea mi se păru idioată, de vreme ce ne îndreptam către aeroport, dar din condescendență, în loc să-l taxez, spunându-i că merg la aeroport să iau trenul, i-am dat răspunsul pe care și-l dorea. Nedumerirea deabia acum începu să prindă glas.
– Păi, și ce faceți cu casca aia de motociclist, o puneți în avion? Tonul lui deveni ușor zeflemitor.
– Mi-o pun în cap pentru că sunt pilotul avionului!
– Aaa! Păi de ce nu spui așa șefu’! Da cu ranița aia ce faci? Zise el zămbind cu satisfacția cercetătorului, înainte să strige Evrika.
– Acolo am parașuta țesută cu firele destinului și împachetată de mâinile tremurânde ale providenței.
– Ai șefu că ești tare! Uite c-am ajuns, vezi să nu-ți uiți parașuta, că,…cine știe cum e cu providența asta!

Omul se înveselise de-a binelea, deși nu-și satisfăcuse curiozitatea specifică șoferilor de taxi.
În aeroport îmbulzeala omiprezentă, ce nu ține niciodată seama de oră, sau zi, îmi spori emoția îmbarcării. De fiecare dată desprinderea de pământ îmi crează un soi de imponderabilitate psihică, care îmi accelerează pulsul și-mi încetinește mintea, blocându-mă în definirea existenței mele terestre – Tu bee,or not to bee!

M-am încadrat conștiincios pe banda premergătoare controlului, înghesuind ciudatul meu rucsac pe bandă, lângă casca de motociclist. Fața mea congestionată îi atrase atenția controlorului vamal, care făcu un pas înainte, blocându-mi accesul către arcada scanerului. Sigur avea în față un caz, ce trebuia rezolvat fără întărziere.
– Dumneavoastră mergeți cu mine, vă rog! Luați-vă și bagajul! Acest vă rog suna ca în cântec – Că de nu eu vin cu pușca și cu doi copoi!  
M-a condus într-o încăpere alăturată, unde mi-a desfăcut toate bagajele, cerându-mi explicații pentru fiecare articol. Înșiră pe masă cizmele, pantalonii și geaca de piele, brâul, mânușile, cagula, chiftelele soacră-mii și plasa elastică pentru bagaje. Luă întâi casca, o cercetă cu atenție, întorcând-o pe toate părțile, apoi încercă să și-o pună pe cap. Stupoare! Casca refuza, stoic, să-i cuprindă scăfârlia.
– De ce nu intră, e vreo șmecherie?
– Nicidecum, fiind o cască flip up, trbuie deschisă mai întâi partea mobilă, apăsând pe butonul acela roșu! Se uită la mine ca la felul paișpe, părând vizibil încurcat, și ca să-și dovedească vigilența, luă în mână cagula, mototolind-o.
– Ia uite ce avem noi aici? Poți să-mi spui și mie ce faci cu obiectul ăsta; te pregătești cumva de vreo spargere?
De-acum grimasa bănuitoare se transformase într-un zâmbet.
– Spune-mi la ce-ți trebuie echipamentul ăsta de motociclist, ca să te urci în avion?
– Nu-mi folosește decât la coborârea din avion, pentru că acolo mă așteaptă o motocicletă. Simplu, nu…?

Avionul decolă cu trepidațiile caracteristice, tăcerea cauzată de nodurile din gâturile călătorilor transformându-se într-un oftat coral de ușurare.

Călătoria până la Sibiu decurse normal, câteva intermezzouri ale stewardesei alungând monotonia zborului.

Aeroportul din Sibiu arăta mai degrabă a hală părăsită, ora matinală la care aterizasem găsind personalul, puțin numeros, total nepregătit. Am fost invitați la un popas în sala de așteptare, urmând să fim chemați pentru îmbarcare. Timpul trecea greu, nerăbdarea încolțind idei pestrițe în ghiveciul minții mele.. Ce poți face într-o situație ca asta? Am încercat să-mi alung starea de anxietate cotrobăind prin rucsac după două chiftele. Nici nu vă închipuiți ce pot face două chiftele?! În afara „efectului terapeutic” pe care scontasem, aflați că puterea magică a usturoiului, îndepărtă instantaneu de pe bancă, două domnișoare cochete, cu care schimbasem câteva cuvinte, așa de complezanță. Când te gândești că toți înghițim chiftele, dar puțini încearcă să le accepte, aflându-le rostul!

Un însoțitor de bord ne chemă, în sfârșit, la îmbarcare, trecând mai întâi, cum altfel, decât pe sub furcile caudine ale controlului vamal. De cum mă văzu, cu casca în mână, o domnișoară în uniformă mă luă la scotocit, mai ales că pe monitorul scanerului apărea o piesă metalică ciudată, în interiorul căștii. Așa că domnișoara vigilentă începu să desfacă cu sârg căptușeala căștii mele, cercetând-o cu minuțiozitate și pe față și pe dos. Nimic! Un coleg de uniformă cu duduia sârguincioasă, veni cu idea să desfacă și spuma poliuretanică ce proteja coca. Deja mă enervasem, împotrivindu-mă operației devastatoare, încercând pe cât posibil să-mi păstrez calmul, care se zbătea în mine ca o bilă de flipper.
    – Vă rog să nu-mi distrugeți bunurile! E doar o cască obișnuită de motocicletă, deși, probabil, dumneavoastră v-ați gândit că așa trebuie să arate o bombă!
Auzind discuția, alt vameș, calificat în probleme de terorism, se apropie, fără grabă, luă casca în mână, cecetând-o, apoi sigur pe el, o apropie de ureche, ciocănind-o ușar ca pe un ou de Paște.
– Mda…e în regulă puteți merge la aeronavă!
Aeronava părea a fi cea cu care sosisem, dar desigur, nu putea fi acceași, alminteri n-ar mai fi avut niciun rost descărcarea bagajelor, pentru a le vămui din nou. În pragul scării ne aștepta aceiași stewardesă, cu alunița ei binecrescută pe vârful nasului, și așa destul de lung. Curiozitatea mă făcu mai curajos.
– Bună dimineața! Avionul ăsta seamănă cu cel cu care am venit!
– Sigur că da, e același! Fiți binevenit la bordul aeronavei C433 al companiei…
Am rămas perplex. Nu mai înțelegeam nimic din tot circul acela stupid, pe care îl suportasem crezând că are o menire logică, dincolo de o rutină procedurală. Puterea absurdului întunecă, însă, mințile slabe, împingându-le pe culoarele întortochiate ale ridicolului.

Avionul își croia drum prin norii gândurilor mele călătoare. Ce chestie și cu zborurile astea? Te fac să levitezi între cer și pământ, într-un joc al hazardului, pe care nu-l realizezi, decât atunci când privești în jos, apoi în sus, până când propiile aripi, obosite de atâta efort, cedează întreaga energie membrelor terestre.
Ați băut vreodată suc de roșii? Aflați că are un efect benefic asupra psihicului; te calmează instantaneu. Nasul stewaedwsei, însă, creștea cu fiecare pahar pe care mi-l aducea, făcând ca alunița din vârful nasului, să pară bomboana de pe tort. Oare câtă votcă oi fi turnat în sucul de roșii?

Gara Centrală din Stuttgard era, de fapt, un imens mall, cu magazine și restaurante, în care oamenii fuseseră programați să se rotească în jurul unui nucleu al convenienței, într-o agitație browniană. Temându-mă să nu fiu absorbit de acel vortex, m-am strecurat prin mulțime căutând un tren, sau măcar o șină. Niciun indiciu. Mă temeam să nu pierd trenul, așa că am început să întreb, în dreapta și-n stânga; toți mă priveau mirați spunându-mi că aceea e gara. O gară fără trenuri?
Într-un colț, ferit de trafic, își întinsese marfa un vânzător ambulant de suveniruri. Nu știu ce m-a făcut să mă opresc, poate providența aceea pe care o invocam discutând cu șoferul de taxi înaintea plecării, sau frica de a nu mă prăbușii în hăul disperării?!
Printre suveniruri strălucea, mai dihai decât steaua speranței, un rastel cu vinuri românești. La întrebarea mea, în loc de răspuns, Mitică mă luă de mână, , părăsindu-și taraba improvizată, împingându-mă spre scările rulante ce coborau până la liniile de cale ferată. Acolo, m-am certat puțin cu automatul ce elibera bilete de tren,.. nu știa nici limbajul fortran, nici cobolt.
Trenul semăna foarte mult cu un vagon de tramvai, sigur mult mai silențios și modern, dar mie tot tramvai mi s-a părut, mai ales că oprea în toate stațiile, așezate ca mărgelele unui șirag neterminat. Ultima mărgică a fost pentru mine Gruibingen, unde trebuia să schimb trenul, lucru care s-a și întâmplat. Trenurile nemțești neavând întârziere, mi-au permis să mă bucur din plin de cele șapte minute rămase, păcălindu-mi foamea cu un pretzel bine rumenit, ca și obrajii vânzătoarei,

care rămăsese setată pe un zâmbet larg, punându-i în evidență gingiile roșii  ca de rac fiert. Cu cât mă apropiam de jumătatea drumului, cu atât deveneam mai nerăbdător, temându-mă de o cacialma, mai ales că mizasem pe o singură carte, lucru care mă situa în tabăra pătimașilor cartofori, ori eu nu jucasem niciodată poker.

Gara Burtenbach, semăna un pic cu gara Drăgănești-Olt, numai că aici lipseau  papornițele, dar și mai ciudat, lipseau și oamenii, ceea ce mă făcea să asemuiesc traficul feroviar, cu un joc de trenulețe teleghidate, din copilăria mea, pe care eu nu l-am avut. Mă uitam după acel cineva care trebuia să mă aștepte, așa cum îmi spusese Doru, dar…De undeva, din depărtare apăru o dubă, din care coborî un omuleț rotofei, îmbrăcat într-o salopetă albastră, impecabilă, asortată cu șepcuța strâmtă, cu însemnele firmei, scoțând în evidență pliurile răzvrătite ale cefei sale. Se apropie grăbit, spunându-mi ceva în limba lui Goethe, și neprimind niciun răspuns, îmi arătă cu mâna spre mașină, silabisind: B . M .W.  m- o- t- o- r- r- a- d !
Ei, acum mai venea de-acasă! Drumul se dovedi a fi destul de lung, epuizându-mi toate glumele în engleză pe care le știam, deși companionul meu, în afară de zâmbete, nu avea nicio replică.

Burtenbach este mai degrabă o comună decât un oraș, situat de o parte și de alta unui drum îngust, presărat cu case de cărămidă, și câteva magazine, majoritatea cu profil agricol. Trotoarele înguste, de pavele, fără spații verzi, înconjoară clădirile, ca un șarpe turtit sub pașii rari ai trecătorilor, aproape inexistenți, așa că florile au găsit de cuviință să-și etaleze multitudinea coloristică, doar la ferestrele acoperite de obloane din lemn, în niște jardiniere croite, parcă după un standart. La un colț de stradă, o berărie veghează intersecția, ca un donjon singuratic, într-o cetate fără oșteni, aliniind trei măsuțe de lemn, sub o copertină dungată, ca o trecere de pietoni.

Omulețul albastru încetini, virând în curtea service-ului cu pricina, clacsonând de trei ori, scurt, însemnând că victima a fost adusă.
În pragul showroomului apăru Mark, cu zâmbetul pe buze, strângându-mi mâna, ca unui prieten cu care nu s-a văzut de mult. Era un tip bine croit,blond, cu niște ochi mai mult cenușii decât albaștri, între două vârste, aplecat mai mult către a doua, în ciuda aliurii sale sportive.

– Bine ai venit! Cum ai călătorit? Spuse el într-o engleză clătinată, gata să cadă în neștiință.
– Mulțumesc, cam obositor, o să mă simt mai bine după ce văd motocicleta!
Motocicleta mea trona în mijlocul magazinului, lucitoare și ademenitoare, ca o femeie bine cosmetizată, în așteptarea pețitorului, în cazul nostru, căsătorie pe NV ( pe nevăzute ). A fost însă dragoste la prima vedere, urmând să ne atașăm unul de altul după prima împerechere.
Mark scoase motocicleta în curte, ținându-mi un discurs explicativ, încărcat cu date tehnice, particularități, istoric, ca un profesor universitar, în fața unui student, care nu și-a terminat nici măcar liceul. Răbdarea mea se întinsese ca un chewing gum bine mestecat; și ca să fie show-ul complet, îmi spuse că el trebuie să facă o probă înaintea mea, pentru a verifica dacă totul e rightig ( în regulă )- dreptul suveranului asupra miresei. Veni, în sfârșit și rândul meu. De la început, m-a uimit manevrabilitatea și confortul ieșit din comun. Călărisem multe gloabe, dar asta era de departe și frumoasă și gospodină și,…devreme acasă –  urma să mă conving!
Imediat am început să-mi fac un plan mental despre întoarcerea acasă, cu cât mai repede posibil, cu atât mai bine. Mark rămase mirat să audă că vreau să plec imediat spre casă, călare pe motocicletă.
– Cum să mergi atâta cale, mai ales cu o motocicletă pe care nu o cunoști; nu se poate, o să căutăm o platformă! Dealtfel, trebuie înmatriculată, dacă insiști să pleci pe roți, ori asta se poate face doar mâine în Gunzburg, capitala districtului, la treizeci de kilometrii de Burtenbach!
Orizontul meu deveni dintr-o dată plumburiu, norii dezamăgirii picurând venin, înbolnăvind speranța plecării.
Casa lui Mark era în aceiași curte cu service-ul, așa că am fost invitat la o cafea, prilej pentru a-mi alunga supărarea, prezentându-mi soția Katy ( de la Ecaterina ), și fiul Hans, care sechestrase o pisică, într-o cutie de pantofi găurită, pe motiv că l-a zgâriat, în timp ce-o învăța cum se face corect gimnastica de înviorare.
Katy, originară din Krasnoiarsk-ul siberian, era o „nemțoaică” nurlie, cu părul ca mătasea de porumb, nereușind să-i acopere umerii bine clădiți, pe un trup care demonstra cu prisosință avantajele indigenizării sale, într-un  „climat mult mai dulce”.

După prima gură de cafea, mațele începură să cânte Kalinca, în interpretare  Zwiefacher ( dans popular german ). Aveam în rucsac destule chiftele să-i potolesc pe toți, inclusiv mâța indisciplinată, dar nu se cădea să-i invit la masă în casa lor, cu merindele mele. Sesizând indispoziția mea, Katy imi făcu un semn complice, zâmbind reținut, țuguind buzele pentru a rosti ceva în limba soțului, care o privea cu satisfacția cuceritorului; numai că victima se predase, probabil, de mai multe ori înainte de a fi fost cucerită. Deabia după ce mi-a întins o cutie cu bomboane rusești, am înțeles dialectica sa profundă. După un schimb de baliverne, traduse cu amabilitate de soț, Katy se retrase , semn că trebuie să o fac și eu. Amabil din fire, Mark îmi asigură șederea peste noapte la pensiunea Weissen Ross, cuibușorul tuturor nebuniilor din Burtenbach, adică puteai să mănânci și să bei până te lua somnul.

Hotelul Weissen Ross, așa cum scria cu liere mari, gotice, la intrare, era o pensiune cu două etaje, la al cărui parter se afla o sală de mese, mai mult un fel de sufragerie, despărțită printr-un hol, de recepție și o mică bucătărie, ce împrăștia în toată casa miros de pâine caldă. În pragul casei, Frau Lobinger jubila; avea, însfârșit, un client ce părea să stea mai mult de o oră, după recomandările lui Mark, care îi povestise pe scurt despre aventura ce urma să mă însoțească până în București; și pentru a deveni complicea unei prietenii proaspăt înfiripate, făcu o remarcă cât se poate de pertinentă despre durata formalităților de înmatriculare.
– Mark! Cum poți să crezi că rezolvați mâine? La mototoalele alea din Gunzburg poate dura și-o săptămână! Bine că la-i adus aici, unde n-o să-i lipsescă nimic! Spuse Frau Lobinger izbucnind într-un râs, care îmi îngheță sângele în vine. Femeia asta era cel puțin nebună, dacă își închipuia că eu pot rămâne acolo mai mult de o noapte; mă puse, însă, pe gânduri! Ceva, ceva, știa ea! Mark își luă rămas bun, cu promisiunea  să mă preia  dimineața, în drum spre fortăreța inpenetrabilă a Gunzburgului.

Frau Lobinger ținu să-mi precizeze, înmânându-mi cheia apartamentului matrimonial, că cina va fi servită la ora douăzeci, probabil după obiceiul triburilor germanice, dinaintea cuceririi romane. Apartamentul, compus din două camere, avea ceva din farmecul hanurilor feudale, cu tablouri de vânătoare, în care animale fioroase atacau oameni pașnici, înarmați doar cu arbalete, cuțite și săbii, purtând pe cap coifurile cu însemnele dinastiei protectoare.

La opt fix, stăpâna casei, în persoană, mă servi, punându-mi în față o adevărată piramidă, care semăna cu un mix grill, așezat pe un pat de cartofi și varză călită. În vârful piramidei era înfipt un cârnat rumenit, ca un obelisc, simbol al superiorității sale față de vrăbioara de căprioară. La remarca mea, Frau Lobinger izbucni într-un râs năvalnic. Recompensa fu o halbă imensă cu bere, cum altfel decât germană!

Kilometrii dispăreau greu pe drumul spre Gunzburg, șerpuind printre dealurile regiunii Schwaben, alternând pajiști, cu păduri, dominate deopotrivă de un verde pregnant. Am început să laud peisajele pe care le lăsam în urmă, descriind, totodată, munții noștri, marea, Delta,…insistând asupra atracțiilor turistice din Romania, reușind să-i stârnesc curiozitatea. Mark începuse să mă simpatizeze, nici el nefiindu-mi indiferent. La urma, urmei, ar fi putut să ma lase să mă descurc singur, responsabilitatea sa s-ar fi terminat după predarea motocicletei.

Ajunși la biroul de înmatriculări, aflarăm că nu mai erau disponibile formulare de asigurare decât pentru camioane; ca atare nu-mi putea elibera numere provizorii de circulație. Zgripțuroaica aia bătrână avusese dreptate în nebunia ei. Ce era de făcut? I-am spus lui Mark că sunt în stare să plec oricum, și fără numere. Încercările sale de a o convinge pe salariata din spatele ghișeului fură zadarnice. Femeia știa una și bună: fără formular tipizat nu eliberează numere. Atunci îmi veni o idee salvatoare: Eram dispus să plătesc taxa de înmatriculare pentru camion. Propunerea lui Mark se izbi ca de un aisberg de refuzul categoric al salariatei, care explică răspicat că ea nu e plătită să ia hotărâri, ci doar să execute obligațiile din caietul de sarcini, sau ordinele șefilor. Eheee! Tocmai acest „sau” ne limpezii mințile încețoșate. Ne așezarăm cuminți la coadă pentru un interviu la ușa „șefului sectorului suflete”! Așteptarea, sora plictiselii, lovea în nicovala timpului minutele adunate într-o oră, mai grea decât însăși nicovala.

Mark devenise avocatul meu din oficiu! Se lupta, piept la piept cu birocrația germană, fiind atât de explicit, încât înțelegeam și eu, că trebuie să mi se ofere posibilitatea de a părăsi Germania, călare pe proprietaea mea. De-atâta „plâns” îmi venea să râd: Nemții se chinuie să trimită românii acasă, iar cei din Gunzburg, se „îndrăgostiseră” de mine și nu mă mai lăsau să plec.

Veni și verdictul, scris negru pe alb: „Se va înmatricula motocicleta cu numere de camion, plătind taxele corespunzătoare”! Nu-mi venea să cred. Lacrimile noastre scurse pe altarul birocrației muiaseră zidul fortăreței. Ne-am strecurat prin breșa creată, înapoi la domnișoara  intransigentă, care ceruse ordinul scris. De cum ne văzu, alungă orice zâmbet de pe față, crispându-se într-o silabiseală, fără glas, a ordinului. Se execută, însă, înmânându-mi, după plata unei taxe triple, două numere imense de camion. Dacă semnul mirării ar fi putut fi reprezentat într-o întruchipare umană, acela sigur aș fi fost eu. Abia acum domnișoara zâmbea cu gura până la urechi. Mark mă luă în brațe, lovindu-mă frățește pe umăr.
– Și la voi e la fel? Glumi el.
– Nuu!.. La noi se rezolva din prima, cu recomandarea bancnotei de cincizeci de euro!

Șoseaua luneca, dansând  după muzica lină a motorului meu, făcând să se vadă, din ce în ce, mai mic Burtenbachul, care mă adoptase pentru scurt timp, lăsându-mi amintirea unei zile, trăite cu intensitatea unui an.Aveam de parcurs șase sute de kilometri până la Wiena, unde mă aștepta Ștefan, prietenul meu din facultate, ca de fiecare dată,  pregătit de un mare chiolhan. Liniștea mea fu întreruptă, după numai cincizeci de kilometri parcurși, de apariția unui semn de exclamare, încadrat într-un triunghi portocaliu, clipind pătimaș pe ecranul bordului. Fericirea mea să fi durat doar cincizeci de kilometrii? Mă blestemase oare șoferul de taxi de la București, vameșa din Sibiu, sau poate Frau Lobinger, cu privirea aceea diavolească?
Aflându-mă încă pe drum național, am reușit să mă-ntorc cu ușurință la Mark, care, de această dată nu se mai bucură să mă vadă.
– Watt´s up man?
– Ceva nu e în regulă! S-a aprins un martor la bord.
Urcată pe rampă, Berta spuse numaidecât ce-o durea; se înfipsese un cui în roata din spate. Tristețe mare!
– Să ști că nu am cauciuc de schimb, iar dacă comand unul, va ajunge aici în două, trei zile!
– Bun, ce-i de făcut, doar știi că trebuie să plec!
– Singura soluție e un spray cu latex, care introdus în interiorul anvelopei acoperă gaura, odată cu umflarea acesteia, iar dacă ești calculat, te va ține până la București. Zis și făcut. După treizeci de minute părăseam pentru a doua oară Burtenbachul. Aveam senzația că orășelul ăsta crează un câmp gravitațional în jurul meu, nelăsându-mă să plec cu motocicleta. Mi-am propus să las în urmă întâmplările nefericite, pe care, dealtfel, ar fi trebuit să le consider fericite, pentru că toate avuseseră un final bun; trebuia să gândesc pozitiv, asta era soluția desprinderii mele! Intrasem de ceva vreme pe autoband rulând, constant, cu o sută șaizeci de kilometri la oră, pentru a recupera timpul pierdut, mai ales că Ștefan rezervase o masă la un Heuriger ( restaurant în curtea producătorului ) , unde aveam să ne belferim haiducește. După două sute de kilometri, drăcușorul portocaliu de pe bord îmi aminti că viața e o luptă continuă cu trecutul, prezentul și viitorul. Nu ținusem seama de cuiul ce-mi străpunsese aplombul, nu luasem în seamă pericolul la care mă expuneam mergând cu viteză, nu mă gândeam că asta putea să-mi schimbe viitorul, nemaiajungând la destinație. Am oprit la prima stație de benzină umflând cauciucul la presiune mai mare decât ar fi trebuit. Operația asta am făcut-o de câteva ori în drum spre Wiena, unde am ajuns într-un târziu, cu bine.

Ștefan locuia într-un orășel satelit al Wienei, ceea ce făcea din locația sa o oază de liniște și verdeață. Am înlocuit echipamentul moto cu un trening ușor, gata de lupta cu pocalele podgoreanului Klaus. Vinul austriac este ruda nobiă a oțetului nostru , puțin mai alcolizat, ce se consumă la halbă, îndoit cu sifon. De aici și cuvântul spritz. Spritzul fu însoțit, de astă dată ,de ciolan prăjit și apoi copt, cu garnitură de varză călită și cartofi copți, cârnați cu salată orientală și altele, care au fost servite după momentul în care am pierdut contactul cu realitatea.

După o noapte de șprițuri, dimineața sună întotdeauna clopoțeii, aducând cu ei steluțele, pe care lumea le numește verzi – nu știu din ce motiv- pentru că mie mi se-arată doar steluțe incolore; probabil depinde ce bei!
Am iețit să iau puțin aer, în curte, înainte de cafea. N-am avut curajul s-o privesc în față pe Berta, după tot ce făcusem, dar și cu coada ochiului am putut constata dezastrul; roata din spate era complet desumflată. Am încercat să-l alarmez pe Ștefan, dar a fost imposibil. Omul ăsta nu se poate trezi înainte de ora zece. La ora zece fix a apărut impasibil, neânțelegând de ce mă agit atâta pentru un lucru de nimic.
– Simplu! zise el. Mergem la vulcanizarea cea mai apropiată, la un kilometru de noi și schimbăm cauciucul.
– Zău? Și cum ajungem acolo, o luăm în brațe? Mai bine du-te prin vecini să cauți o pompă!
Nu știu de ce, dar cafeaua vieneză e mai bună decât cea de acasă, așa că sorbeam cu înghițituri mici, îmbătat de aromă, neluându-mi ochii de la limba tremurândă a ceasornicului de perete. Cu fiecare minut, parcă mă îndepărtam mai mult de casă, mai ales că Ștefan făcea totul pentru a întârzia plecarea mea, măcar o zi, două. Așa se întâmpla de fiecare dată.
Ușa se deschise, Ștefan apărând victorios cu o pompă de bicicletă, care nu avea mai mult de douăzeci de centrimetri lungime. Privind-o, nu m-am putut stăpâni:
– Una mai mică n-ai găsit, trebuia să insiști, poate găseai o seringă!
M-am apucat voinicește să dau la pompă. După cinci sute de pompe, cauciucul nici nu se ridicase de pe asfalt, dar pompa se încinsese teribil. Ștefan încinsese și el telefonul căutând un cauciuc de dimensiunile și marca de care aveam nevoie. După o scurtă pauză, am reluat supliciul, pompa dovedindu-se o armă de autoflagelare perfectă. Bășicile din palmă mă usturau cumplit, din cauza sudorii care se scurgea de pe față, pe brațe, găsindu-și albia în căușul palmelor mele. Repriza următoare fu adjudecată de Ștefan, care, înjurând, mă tot întreba de ce nu renunț la motociclete. Găsise un cauciuc la reprezentanța BMW din Baden, la vreo douăzeci de kilometri depărtare. Cauciucul câștigase deja două atmosfere, dar noi eram storși de vlagă, de parcă ne-alergase câinele din Baskerville. Cu antemergător în față ( Ștefan cu mșina pe avarii ) am reușit să ajung cu bine la reprezentanță, unde un mecanic preluă imediat motocicleta. După  patruzeci de minute, petrecute cu fursecuri și cafea de protocol, îmi luam la revedere de la Ștefan, umflându-mi , de data asta, nu cauciucul, ci pânzele spre casă. Cred că reușisem deja s-o cunosc pe Berta și ea pe mine, pentru că de acum formam un tandem redutabil. Înghițeam kilometru, după kilometru, devenind din ce în ce mai ușor, eliberat de tensiunile îndoielilor; cu gândul eram deja acasă, restul nu mai conta! Am parcurs drumul până la București în douăsprezece ore. Aventura  mea și-a Bertei se încheiase în pragul casei!