Fără categorie

Odisee Danubiană

By 14 iunie 2021 No Comments

Real și pământ, apă și reverie

Perspective de pe un mal de Dunăre

Se însoară văru’meu de la Constanța. Scrie chiar aici, în invitație, cu inimioare, inele, pahare de șampanie, litere de mână aurite și date precise. Mă bucur nespus pentru el, dar neocortexul meu o ia la goană instantaneu, pe motocicletă, într-o călătorie de o secundă pe un tărâm difuz, împărțit de un fluviu măreț mărginit de păduri și mangrove. Îmi frec mâinile. “Ho, hooo, Dunărico, vin la tine!” Ăsta este gândul unui drum de vară, de o zi care va părea o săptămână, prin câmpii arzătoare și multă apă: o odisee danubiană.

Sâmbătă de dimineață îmi ciocănește soarele în geam, să mă trezesc. Zâmbitor și vesel mă ridic imed…nu. Trag cearșaful peste cap că mă deranjează la ochi și îl ignor vreo trei ore, până când se înfurie, începe să mă coacă ca pe o plăcintă și mă lasă cu trei litri de sânge și migrenă: “Gata, mă! Am înțeles! Parcă ești maică-mea!”

Cu rigoare și disciplină militară, mă mai învârt vreo trei ore prin casă ca să-mi găsesc cele trebuincioase și, pur și simplu, ca să mă mai învârt prin casă. Știți ce zic! Din respect pentru ritualurile de trecere și rude, așez costumul și pantofii, cu mare grijă, în top-case, cărora le este dedicat în întregime. Urmează cafea, echipament complet, tank-bag, aer în anvelope, benzină, primul metru pe drumul vechi spre mare și o coadă de cinci kilometri în Pantelimon. Ticălosul bătrân care m-a trezit are ocazia să mă pedepsească cu Runda 2 de disconfort termic. “O fi bâlci la Urziceni!”, zic cu ranchiună pe noua realizare închipuită a orașului! „Cea mai nouă atracție pentru locuitorii Capitalei.”

Întotdeauna am considerat o provocare să navighezi după Soare și alte stele, Lună, mușchi, intuiție, busolă, ba chiar și după vorba localnicilor, hartă sau indicatoare rutiere, dacă provocarea primelor este prea mare. Lenea minții pe care o provoacă ghidarea după GPS, precum și predispoziția unei minți, devenită leneșă, către folosirea acestuia îmi par un cerc vicios din care ai datoria față de tine și strămoși să ieși. Este un exercițiu folositor prin care îți încerci abilitățile și limitele și un joc incitant. Îți revigorezi simțul orientării, capacitatea de a lua decizii și asumarea lor. Prezența totală, cu trup și minte, în locul și timpul în care te afli, umflă, considerabil, mușchiul creierului și îți dă, în general, o stare de bine. Deci merg cu harta în mână, dar în tank-bag, direcția Urziceni-Slobozia-Țăndărei fiind una recunoscută pentru dificultate.

Când un drum este drept și fără provocări, un motociclist are ocazia să traga cu coada ochiului la ce-l înconjoară. Chiar dacă arșița îmi încinge cizmele și casca, mintea procesează doar paleta vastă de culori a câmpului, a cerului și a ceea ce le unește. O mare aurie de grâu își sparge de marginea șoselei valurile stârnite de un suflu greu. Un șoim cu chef de joacă îmi ține companie o vreme. Degradé-ul cerului este diferit față de  cel de ieri. Un luciu de apă îți aruncă în ochi scânt…”Dă-te’n p&*@ mea de prost.”, zic de pe buza drumului, în timp ce unul de pe contrasens depășește și aproape că îmi ia ca suvenir oglinda. Mă hiperventilez consternat câteva secunde și înghit în sec: “Cumulat, cred că aveam vreo 250 km/h. Suficient cât să luăm amândoi două la preț de unu la pompe funebre. Hm!” Un “reminder” că trebuie să caști ochii și mai puțin gura când mergi pe drum.

170 de kilometri trec ca gândul prin stepa fierbinte și ma cuprinde entuziasmul când trec podul peste Dunăre. Podurile au ceva magic. Sunt un luntraș fără chip. Îți dă o satisfacție deosebită când le calci. Apa de sub ele e primitoare și te împresoară cu adieri răcoroase, în semn de bun venit pe celălalt tărâm. Când trec peste unul mai mare, este ca o tranformare, o realizare, un nou început, depășirea unui mare obstacol sau îndeplinirea unui scop măreț. Dacă mai apuci să și arunci o privire peste umăr, să vezi obstacolul grandios, casca ți se umflă de la rânjet și pomeții îți împing bureții căștii ca să facă loc gurii să ajungă până la urechi, iar inima se ia la întrecere cu pistoanele, care ajunge primul dincolo. O salut: “Heeei, Maiestate! Am venit să te însoțesc o bucată de drum, chiar dacă mergem în direcții opuse.” Mă liniștesc și înclin drumul direct prin tabla de șah a retrocedărilor agricole post-decembriste, către Cetatea Carsium de la Hârșova. Nu am uitat să bag benzină, chiar înainte de Dunăre. Până la Cernavodă nu mai sunt stații.

Traseu: Slobozia-Țăndărei-Giurgeni-Hârșova-Topalu-Capidava

Cum treci Dunărea, ești întâmpinat de o liniște ancestrală. Satele sunt simple și mute, într-o amorțeală permanentă, o hibernare eternă. Nici orașele mici nu sunt diferite.

Hârșova este o așezare foarte pestriță, o reprezentare la scală pentru tot locul de dincoace de Dunăre. Un conglomerat eterogen de etnii și culturi: turci, tătari, romi, lipoveni, machedoni. Sunt și români, bineînțeles. Toți s-au adunat aici de-a lungul vremii datorită prosperității și prestigiului așezării, înainte să vină comuniștii, care i-au schimbat profilul economic și i-au ras moștenirea culturală, ca în multe alte locuri.

Din drumul principal, fac dreapta prin inima orașului și, apoi, stânga pe un povârniș cu asfalt bun, dar care are nevoie de atenție sporită, și înaintez până dau de ruine. Ieșirea la Dunăre a orașului este presărată de vestigii ale originii romane, din care nu a mai rămas mare lucru. Nu e greu să-ți dai seama de importanța strategică a locului. Aici era singura trecere peste Dunăre de pe la Turnu Măgurele până la Brăila, iar înălțimea reliefului îl făcea ideal pentru construcția unui castru pe limesul Dunărean al provinciei Moesia Superior, când Traian a ajuns în Dobrogea.

Acesta a fost construit pe o formațiune calcaroasă înaltă, iar de a lungul secolelor și a poparelor care au trecut pe aici, s-a construit peste sau s-a distrus. Pare că locuitorii contemporani nu s-au sfiit să construiască cu materie primă din zidurile cetății, din care mai există un singur zid. Stau lângă el ca să nu mă mai vadă soarele, iar dacă mă înclin ușor către Dunăre și mă uit către oraș, mă orbesc sclipiri aurii din multele turle ale Bisericii Sf. Constantin și Elena. Pentru că e week-end și pentru că orașul este ca un amfiteatru al cărui auditoriu este acest deal, se aud toate petrecerile multiculturale din oraș, ca un radio nehotărât care nu prinde bine posturile.
Vederi dunărene de la Cetatea Carsium (Hârșova)

O iapă cu mânzul ei pasc împiedicați. El e curios și vrea sa mă cunoască, dar ea e protectoare și îi tot taie calea, țopăind anevoios. Merg până la marginea falezei, unde Dunărea mi se așterne la picioare și mă bate cu un vârtej răcoritor, pentru că între cele două bastioane naturale ale falezei se creează un fuior constant. Sunt la vreo douăzeci de metri înălțime și sub picioarele mele se încolăcesc niște peșteri înalte pe care le voi explora mai târziu.

Caii au fos și rămân esențiali pentru oamenii acestor locuri

Locul este maiestuos, chiar și cu ruinele șantierului naval. Mă aplec și mă holbez la abis și el la mine. În el sunt doi pescari cu burțile pe afară, peturi de bere și o Dacia papuc. O fi semn că trebuie să încalec.

Formațiuni carstice la Carsium

De la Hârșova, apuc spre sud și mă cam despart de Dunăre vreo 30 de kilometri, având doar compania pastelului agricol și mă revăd cu dânsa în alt loc pitoresc, Capidava. Șoseaua taie așezarea în două falii temporale: satul minuscul și tăcut al secolului XXI și gloria imperială a secolului II.

Caii localnicilor și două bărci care duhnesc a păcură și lâncezesc pe mal ca într-un tablou obscur din târg, îmi urează bun venit în Imperiu.

Aici au fost fortificații geto-dacice, iar, mai apoi, când au venit romanii, au construit castrul imens al cărui nume este moștenit și astăzi. De-a lungul secolelor, locul avea să treacă dintr-o mână în alta a popoarelor care au trecut pe aici, iar acum, trece prin mâna lungă a politicii corupte. Zidurile cetății s-au păstrat foarte bine timp de o mie de ani, până când valorificarea turistică a acestora a devenit prioritară și a fost deturnată de bani și interese.

Ruinele cetății au fost profanate de planuri de partid cu bani mulți și corupție, încă din vremea când cei care acum sunt în închisoare sau dați în urmărire erau pe culmile puterii.

Castrul roman Capidava și „restauratorii” lui

S-au construit peste castru, cu mâna proastă de lucru a firmelor de apartament, turnulețe, ziduri și scări lipite cu silicon și superglue, parcări, toalete, podulețe. Un Disneyland, demn de ingineria romană, de care Traian ar fi mândru.

Probabil urmează și un fast-food. De ce oamenii vor să schimbe lucrurile pe care le descoperă, ca să fie mai aproape de timpul lor, mai ușor de înțeles și de folosit, ca o negare a trecutului lor necunoscut și neinteligibil? Unele lucruri ar trebui lăsate așa cum sunt, neîntinate cu perspectivele și bunele noastre intenții, cu pornirile noastre de a optimiza, să îmbătrânească neatinse. Cu toate acestea, așezarea merită un loc în inima trecătorului.

blank
Vedere dunărenă de la Capidava

Rătăcesc vreo oră printre zidurile nou-vechi ale cetății. Poziția la Dunăre nu e diferită față de cea de la Hârșova și sentimentul de măreție pe care-l am, stând de gardă la marginea Imperiului, este copleșitor. Trag aer în piept, întorc spatele hoardelor barbare de dincolo de Dunăre și încalec iar.

De acum, drumul este, mai mereu îmbrățișat de Dunăre pe o parte, și de păduri, lanuri, podgorii, lacuri și câmpuri eoliene pe cealaltă. Un amestec schimbător și binefăcător pentru spiritul călărețului. Pe alocuri, firul gros al apei se despletește ca să facă loc unor insule ierboase și spâne sau încărcate cu hățișuri și păduri înalte.

Mă opresc să admir un astfel de loc, la marginea drumului așteptându-mă, ca o avangardă, o pădure aliniată, cu câteva rânduri fără cusur, cu copaci subțiri și drepți, parcă făcută de un programator de jocuri neinspirat.

Privesc hipnotizat, peste Dunare, la o pădure deasă, haotică și stranie, crescută, parcă, în ciuda celei în care m-am întins confortabil. Zeci de gânduri colorate mă năpădesc în viteză și se estompează, treptat, în scene leneșe monocolore. Pe drumul îngust care desparte pădurea de fluviu, se ivește o fetiță cu păr auriu și pistrui pe nasul cârn. Urcă sprinten pe motocicletă și începe să reproducă, cu fidelitate, sunetul motorului, chiar și la ture înalte. Sare elegant de pe vehiculul meu, face două piruete și o plecăciune și se proptește în fața mea. Este desculță, are un ochi verde și unul albastru și poartă un strai dintr-un preș colorat, cum sunt cele țesute la război.

Îmi cuprinde mâna și, cu o forță nebănuită, aproape că mă ridică singură și mă trage către apă, care, între timp, s-a acoperit cu o pâclă albă.Nu mă opun și ma conduce, prin apa până la glezne, pe malul celălalt. Mă poartă prin hățișuri până într-un luminiș dreptunghic și verde ca un teren de fotbal, inundat cu flori de cireș. Îmi pune o telecomandă în palmă, îmi arată poruncitor către pajiște și pleacă. Apăs niște butoane și încep să apară, din toate direcțiile, sute de aspiratoare-robot, din alea rotunde, care se aliniază, în rânduri adânci, în fața mea. Am misiune grea. Trebuie să conduc o armată care inhalează flori de cireș către victorie. Dacă mă uit la unul dintre “ostași” și acționez telecomanda, acela execută ordinul. De îndată, rețeaua asta imensă începe să manevreze, trasând, în toate direcțiile, linii verzi într-o mare roz. În câteva minute, nicio petală nu se mai zărește și armata-aspirator este pe loc repaus. Călăuza aurie intră, din nou, în scenă, își pune mâinile în șolduri și aruncă o privire satisfăcută peste domeniu. Dintr-un coș de nuiele scoate o mantie purpurie pe care mi o pune pe umeri și o cupă încrustată cu semiluni și cruci, pe care mi-o trântește, neceremonios, în brațe. Mă apucă de mână iar și mă îndreaptă către cursul apei. Ceața s-a rispit și văd motocicleta pe malul celălalt. Mă conduce dincolo, mă pune jos și face o plecăciune grăbită. Acum are un singur ochi, jumătate verde, jumatate albastru. Năluca fuge și o pierd din ochi prin pădurea aliniată. Mai arunc o privire peste oglinda apei și dau să mă ridic: „Hei! Unde mi-e cupa?” Am doar geaca moto pe mine, iar cizmele sunt uscate. Încalec, năuc, motocicleta și pornesc la drum. “Poate e de la foame!”

blank
Traseu: Capidava-Cernavodă-Rasova

Dacă nu ești pescar cu răbdare sau vânător dibaci, nu prea ai ce să mănânci prin părțile astea.

Trebuie să aștepți până la cel mai important oraș din zonă, nod important pentru toată țara, Cernavodă.

Locul este moștenitor al vechilor culturi preistorice, aici descoperindu-se artefacte ale culturii Hamangia, precum Gânditorul și Femeie Șezand. Nu înțeleg de ce n-ar fi gândit și femeia, chiar dacă poziția de gândire a bărbatului e mai evidentă. Așezat pe cel mai important fluviu al acestei părți de Europă, a făcut ca și acest oraș să fie râvnit și vizitat de popare nenumărate în drumul lor prin regiune.

Episodul comunist nu a cruțat nici aceasta așezare și acum este locul în care s-a pus în aplicare unul dintre cele mai megalomanice și criminale proiecte construite prin muncă forțată: Canalul Dunăre-Marea Neagră. Tot aici se găsește și singura centrală nucleară de la noi. Cu toate că orașul se află într-o poziție strategică pentru toată țara, acesta este doar orașul peste care se trece, nu se și oprește. Singura cale ferată și singura autostradă care fac legătura cu Dobrogea și marea trec peste Dunăre aici și, totuși, orașul este subdezvoltat și sărăcăcios.

Foamea mă abate în oraș și trag la un loc drag mie, unde peștele este proaspăt și papanașii pufoși, Casa Samsara. Este un loc prietenos cu motocicliștii, unde am văzut, de multe ori, grupuri destul de mari. În fața restaurantului se pot parca, cu ușurință, treizeci de motociclete, dacă este nevoie.

După masa îmbelșugată mai arunc un ochi prin social media și încerc să țin pasul cu noaptea care mă amenință. Ies din oraș, trec pe sub autostradă și străpung, din nou, câmpiile cu floarea-soarelui, dacă soarele nu vrea să stea.

Motociclismul lasă impresii vizuale. Pentru că suntem, în permanență, conectați la direcția roților de sub noi, aproape tot ce ne înconjoară sunt impresii, imagini capturate în graba vitezometrului și nedevelopate de minte: un apus fugar de soare peste umărul stâng, deasupra unui relief și a unor nuanțe neidentificabile, un lac cu mărime vagă aburind de culori necunoscute, un lan de ceva care putea fi galben sau alb, poate cu ceva roșu, tăiat de un drum de pământ sau poate era doar o potecă. Motocicliștii ar putea fi buni pictori impresioniști, dacă ar picta acasă ce au înregistrat, de pe motocicletă, între două clipiri. Monet, Renoir sau Degas nici măcar nu aveau motociclete.

În timp ce-mi fac tablouri în cap, care devin din ce în ce mai cețoase din cauza luminii slabe, văd pe hartă o scurtătură pentru destinația mea. Drum comunal 56, zice harta. N-ar fi rău să ajung mai repede. Opresc în dreptul DC56 și îmi strânge stomacul un presentiment. E doar un drum rătăcit de pământ, dar dacă e comunal și e și pe harta asta oficială, poate se face asfalt, așa, deodată, ca în citatele motivaționale: important e să crezi. Chiar unde drumul ăsta străpunge asfaltul, trece un băștinaș cu căruța. Îl opresc și îl întreb, sceptic: „Hai, noroc! Cum e drumul încolo? “Aaa, e bun!”, zice căruțașul. Mă uit la drum, mă uit la el: “Cât de bun?” “E bun, merge!” N-o fi bun, dar cât de rău poate să fie, gândesc și cotesc către una dintre cele mai proaste alegeri din viața mea.

blank
Traseu „capcană”: Rasova-Pietreni

Cu soarele care stingea lumina în spatele meu, mă despart de bătrânul fluviu și încep o călătorie suprarealistă. Drumul șerpuiește, ca un circuit de MotoGP, în sus și în jos pe dealuri abrupte, stânga-dreapta printre terenurile țăranilor. Drumurile de țară, sau șleaurile, cum li se mai zice, sunt, de cele mai multe ori, o cocoașă cu vegetație, cuprinsă de două șanțuri. Nu știi niciodată ce surpriză au pentru tine aceste trei elemente. Pot fi pietre, cioate, cioburi, cuie, leșuri, sârme, noroi alunecos sau straturi groase de praf făinos. Eu mi-am rezervat un drum de țară de vară târzie secetoasă, din ăla umblat de căruțe, tractoare cu remorci și alte atelaje agricole, care macină pământul până ți-l fac fin ca zahărul pudră. Asezonat cu un set de anvelope cu care s-a mers 32.571 de kilometri, este echivalentul mersului cu motocicleta pe gheață. Fața se scufundă și vrea să meargă oriunde, mai puțin pe unde vrei tu. Mă așteaptă o nopte prea lungă pentru cei 35 de kilometri pe care îi am de făcut. Dansez cât pot cu motocicleta până când, după ce prind încredere în drum, motor și abilități, amenințat de crepuscul, îi dau un pic de gaz, să scurtez iadul. Aroganța asta mă catapultează, cu tot cu cele 250 de kilograme de motocicletă, dintr-un val adânc de praf, într-un desiș buruienos cu ciulini și mărăcini. După ce plonjez și mi se comprimă timpul, de acolo de jos, înfipt cu cozorocul în buruieni și pământ, mă gîndesc: “ La dracu! Am șifonat costumul!” Apoi îmi mulțumesc pentru alegerea făcută în materie de echipament. Sunt gătit cu lucruri noi, de cea mai buna calitate, împodobite cu ciulini și mărăcini, julite și murdare de țărână și căcăreze de oaie. Cine ar fi crezut că un lucru scos de sub pixul unui designer de lângă Eindhoven poate ajunge în lotul cu proumb al unui agriculor din satul Hațeg? Mă ridic absent, cu capacitatea mentală a unui aspirator-robot și evaluez daunele. Bineînțeles că la V-Strom s-a sfărâmat semnalizatorul ca o pâine veche și din mine iese praf ca dintr-un covor persan. Oasele par la locul lor și nu mă doare nimic. Motocicleta e mare, are rezervorul aproape plin și e cazută la vale. Văd o stână într-un deal, dar mi-ar lua cincisprezece minute doar să ajung acolo și nu am garanția că voi găsi pe cineva, iar dacă găsesc, ar putea să mă alerge lătrând. Să înceapă lupta cu gravitația! Căznesc vreo zece minute la ea și o proptesc pe cric. Ghidonul e drept, pedalele și manetele la fel. Comenzile merg, luminile merg. Costumul și pantofii sunt în cea mai bună stare. Acum am nevoie de zece minute ca să ma odihnesc, că am asudat ca un miner, iar mintea nu e bună de călărit în starea asta. Trec un picior peste șa și îmi continui drumul de inițiere. De acum, mai precaut și resemnat: “Și mâine dimineață dacă ajungi, tot e bine! Nu-ți forța norocu’!”

După o bună bucată de drum, zeii îmi trimit o nouă provocare. Ca și cum m-aș apropia de un tablou animat, asist la o scenă absurdă cu următoarele elemente: fundal agricol cu porumb, o căruță fără cai cu hulubele înfipe în pământ, doi înși agitați, unul mic și gras, celălalt înalt și slab, se plimbă de colo colo și, din când în când, cel înalt și costeliv pare că smulge ceva din pământ și lovește ceva. Opresc în dreptul scenei și, absorbit de necazurile mele, îi întreb încotro duce drumul și pe unde ar trebui să merg ca să ies la asfalt. Cătrănit, cel mai energic dintre ei îmi aruncă niște cuvinte pe care abia le deslușesc prin tărăboiul pe care-l fac cele două pistoane și care se termină cam așa: “…lasă-ne, băi omule, în pace, dacă nu ne poți ajuta!”

Nu mi-a trecut prin cap că aș putea să îi ajut cu ceva. Până la urmă, sunt oamenii locului, cu necazurile locului și doar ei pot dezlega tainele lor.

Opresc motorul și pornesc liniștea apăsătoare dintre două lumi atât de diferite.

Mă apropii încet și precaut ca un cadru de Tarkovski, iar ochii îmi joacă în cap a supraviețuire. În căruță, un ciobănesc lățos cu pieptul supradezvoltat și privire inertă către orizonturi necunoscute nouă, oamenilor, șade demn ca o statuie grecească. Mă apropii și mai mult și înmărmuresc când înțeleg cauza comoției lor.

La picioarele mele, într-un sanț îngust, sforăia a neputință și sfârșit un cal roib, cu pielea netedă, acoperită cu un amestec aburind de spumă caldă și pământ, cu urechile puțin sub nivelul solului. Costelivul, panicat și lipsit de idei, cu ochi injectați și duhnind a băutură, lovește calul cu biciul și îl trage de coadă, ca să îl scoată afară. Animalul a căzut acolo în timp ce tragea căruța cu bețivi și s-a înțepenit, în picioare, între pereții șanțului, ca într-un mormânt. Ăsta se oprește și mă privește neputincios: “Ajută-ne!”

Deodată, îmi țiuie urechile și mă înmărmurește un sentiment de neputință: “Sunt un city-boy. Cum aș putea eu să îi ajut pe zdrahonii aștia, când nici ei nu sunt în stare? Ce e de făcut?” Nu trece mult și îmi vin în fire. Șanțul este prea îngust și calul, imobilizat, nu se poate opinti cu picioarele în pereții lui ca să iasă, iar să tragem animalul afară, prin forță, este imposibil, mai ales că omul cel mic și gras e într-un fel de transă.

Mă aplec peste șanț să îmi dau mai bine seama ce e de făcut și primesc un al doilea șoc care mă paralizează temporar. O alta pereche de ochi, mai mici, scapără ultimele clipe de viață prin fante de lumină difuză și colb și o pereche de nări minuscule trag, cu horcăieli și gemete, cu forță supra-pământească, ultimele răsuflări amestecate cu pământ. Mânzul de câteva săptămâni al roaibei a căzut înaintea ei în șanț și gemea sub greutatea ei.

Iau o sapă de lângă căruță, mă așez în genunchi lângă șanț și încep să macin la perete, dar tot ce cade din perete se prăvălește peste ei, îngropându-i de vii. Iapa se zvârcolește, calcă și trage pământ sub ea, peste calul cel mic. Se luminează și costelivul și începe să dea și el cu altă sapă la peretele celălalt. Săpăm cu forță supraomenească. Uneori, mai lovim și calul din greșeală. Costelivul, printre lovituri, icnește un plâns sec, înfundat, cu muci și scuipat, care îi cad peste animale. Starea lui e contagioasă, dar nu ne putem opri. Iapa nu înțelege ce facem și smucește violent, lovind mânzul. Ar putea să-l și omoare doar cu o singură lovitură. Prăvălim, frenetic, pământ până când iapa se desprinde de pereți, se opintește cu picioarele din față într-o treaptă și iese. Lutul căzut îl îngroapă de tot pe cel mic. Sărim în groapă, îl apucăm de urechi, de coadă, de bot și îl tragem din  măruntaiele pământului. Este teafăr, dar speriat. Sunt martor la a doua naștere a unei ființe care abia apăruse pe pământ.

Nu ne cunoștem, venim din lumi diferite, probabil că nu împărtășim nimic dintre lucrurile pe care le prețuim în viață, dar ce se întâmplă aici și acum ne unește. Osteniți, răsuflăm ușurați și ne trântim pe jos. Scuipăm pulberea umedă din gură și ne ștergem frunțile de sudoare neagră. Îmi mai trag sufletul o vreme și mă ridic să plec. Oamenii îmi mulțumesc din suflet pentru ajutor și, chiar înainte să urc pe motocicletă, îmi fac o ofertă inedită: “Bei o țuică?”

Logica mea nu face bine legătura între ceea ce s-a întâmplat și țuică și refuz politicos: „Nu, mulțumesc! Sunt cu motocicleta.” Ei nu par mișcați de argumentele mele și îmi repetă cu mai multă perseverență oferta: “Am o sticlă nedesfăcută. Ia-o la tine!” Pare că e singurul lucru pe care îl au de oferit și îl dau din tot sufletul. Nu pot să îi privez de asemenea combustibil. Refuz și a doua ofertă și plec.

N-am să uit niciodata cele două perechi de ochi. Una cu nepăsarea și solemnitatea mustăciosului din căruță, care stătea ca un zeu neintervenționist în treburile lumii. Poate chiar asta era. Un observator încarnat al cerurilor. Un demiurg cu ochi goi, care-si tradeaza omniscienta si omnipotenta, dar și cinismul și nepăsarea. Și cealaltă, care se agăța de ultimele clipe ale existenței fizice, ca o rugăciune fără vorbă, o dorință pătimașă de a mai lua parte, chiar și pentru o secundă, la piesa dramatică a ființei. Iar noi, oamenii, nici nu avem idee de ce suntem în stare, ce forțe nedescoperite se mișcă în noi.

“Oare ce dracu’mi mai rezervă seara asta? Am mers și o mie de kilometri într-o zi fără să se întâmple ceva!”

blank
Odisee nocturnă

De acum, nu mă mai poate surprinde nimic. Sunt liniștit și calm ca o stâncă. Motorul arde liniștit, aproape de ralanti, cu a-ntâia și a doua. Uneori și a treia. Aș putea merge așa o săptăm…”Ce naiba!?”

La vreo treizeci de metri, acolo unde obosește lumina farului, zeci de perechi de scantei se ridică deasupra pământului într-un fuior imens de praf și încep un dans dracesc. Mă râcâie un soi de spaimă dar nu opresc și mă pomenesc în mijlocul unei turme de oi, staționate în mijlocul drumului. Fug în cerc ca niște nebune și mă iau cu ele în norul lor înecăcios de praf. De undeva, ca din spatele unor culise ale unei piese imaginare de teatru, își face intrarea un păstor: “Ce faci, mă, omule, p’aci?” Nu știu de ce capăt să apuc argumentația și îi spun ce mă doare: “Caut asfalt!” “Păi da’ nu mai ai mult. Aciișa la vreo 3 kilometri.” În momentul ăsta, toate substanțele binelui din corpul meu se declanșeaza și mă copleșesc. Îmi vine să îl iau pe cioban în brațe dar mă abțin. Îi mulțumesc și îi dau binețe.

Văd în depărtare semnul universal al civilizației. Zeci de luminițe din electricitate ma călăuzesc prin creierii nopții către ceea ce a devenit omenirea: asfalt și lumină. Și nu mă pot gândi la altceva decât la fericire. Care este compusă din momente de bucurie. Pentru unii motocicliști, acele momente iau ființă când roțile ating asfaltul, așa cum mi se întâmplă mie acum cu cel de pe DN3, de la Deleni. Cel mai frumos și mai bland asfalt din lume, pe care îl voi savura pentru încă douăzeci de kilometri, până acolo unde am copilărit și unde se însoară văru’meu.

Ajung la poarta casei bătrânești unde bunica mă întâmpină cu căldură, dar parcă și cu un soi de milă. Poate verdeața de pe hainele sofisticate vorbește fără cuvinte. Mă cuprinde, mă strânge și mă întreabă: “Și? Cum a fost drumul?” “Aaa, a fost bun!”