Despre oameni și alegeri
Ieșind din cabană, îți indrepți spatele și-ți dezmorțești picioarele, scanezi cu o admirație solemnă crestele cheloase, tragi, cu putere, în plămâni, aerul rar, contempli o vreme, după care te întorci cu mintea la concret, leneș, la planuri și programe. Faci, cu greu, față tentației unui selfie, sau, poate, unei fotografii, în timp ce posteritatea îți face cu ochiul, pe la spatele societății, că este în regulă. Rămășițele cele mai frumoase ale vieții, chiar dacă vor fi contaminate cu capace de sticle și dopuri de plastic, se vor sedimenta pe fundul mării din capul tău.
Parcurgi mental harta drumului, o coborâre voluptoasă și abruptă, cu multe serpentine și ace de păr, un Shangri-La al celor pe două roți.
Îți admiri o vreme “bidiviul” și te feliciți, încă o dată, copilărește, pentru alegerea făcută. Te rușinezi de tine însuți când îți vizitează mintea vorba aia cu bărbații, copiii și prețul jucăriilor. Te scuturi hotărât de vină, îți recapeți, mental, maturitatea și te apropii încrezător de obiectul admirației.
Îți îndeși casca pe cap, îți tragi mănușile, încaleci, îți proptești bine picioarele și vă scurgeți amândoi în cascada șerpuitoare de asfalt.
Curenții grăbiți ai gravitației te năpustesc, ca pe un uliu în picaj, asupra acelor de păr. Ghidonul îți flexează în mâini ca niste crengi firave. Roțile-ți sunt sensibile ca un bisturiu. O eroare microscopică în algoritmul viteză-distanță-timp te poate face victima propriei operații. Odată cu viteza în creștere, tunelul văzului tău se strânge ca o gură de sac, timpul e presat ca într-o menghină, pupilele ți se fac cât discul solar, inima devine un maratonist de profesie, prin mușchi îți trece curent 380V, iar dacă manșoanele ar fi din sticlă, le-ai sfărâma în strânsoare cu ușurință.
Te apleci atât de mult și te apeși atât de tare pe obiectul ăsta, încât ai impresia că a fost dintotdeauna o anexă a organismului tău. Aici, acum, nimic nu este obișnuit. Parcă nici nu ai fi tu, ci un Cain care te-a suprimat acolo sus, pe platou, și care te va elibera jos, în momentul în care vei atinge pământul cu piciorul.
Ignori lanțuri de mașini pe care le depășești cu încrederea unui șofer de ambulanță și precizia unui chirurg. Pui de oameni pe banchetele din spate fac ochi mari și curioși, gurile li se întind până la urechi, descoperind șiraguri știrbe de perle. Poate că tocmai ai virat destinul unor oameni, dar nu vei ști niciodată.
În timp ce nu-ți mai simți corpul, care revarsă substanțe în tine ca într-o deltă, te fulgeră un gând scurt cu cine ar putea să-ți simtă lipsa dacă ai deveni duh în timpul acestui delir și dacă poți să numeri ființele astea pe degetele de la o mână sau două.
Dar tu? Tu ce ai pierde dacă ai fi smuls cu penseta sorții din povestea umană?
Îndepărtezi, cu o mișcare scurtă de mână, gândul diabolic, ca pe o pânză imaginară de păianjen. Subit, te gândești și la moștenirea ta genetică când realizezi, pentru a nu știu câta oară, ca șaua asta este de c#c##.
Sfidezi, în continuare, cu naturalețea și eleganța unui ghepard, forțele centrifuge. Roțile și asfaltul se ceartă violent la intersecția Cognitiv cu Fizică, dar asta nu te oprește ca la următoarea răscruce a alegerilor, să o faci pe aceeași. Mâna invizibilă a unei intervenții divine se încăpățânează să te țină pe fâșia îngustă de bitum și pietriș.
5 kilometri, 10, 15, 20 de kilometri.
Fiecare 100 de metri pe care îi cobori în viteză îți dau și câte un grad, pe care îl primești în valul de vânt care te înconjoară, te răsfață, de acum, și care ți-a smuls lacrimi tot drumul. Pământul începe și el să-și îndrepte spatele, șarpele de asfalt, la fel, vâjâitul năucitor al iuțelii se domolește. Pădurea face loc invaziei nefaste a omului. Cazare ieftină. Magazin mixt. Butelii. Gogoși, merdenele, plăcinte.
Într-un loc izolat cu vegetație, Abel își opintește piciorul într-o moviliță ierboasă. Te desprinzi îndărătnic de șa și te trântești ostenit și neceremonios, pe spate, în iarba înaltă. Miroase dulceag ca lanul de grău de primavară din copilăria ta. O adolescentă rural-aurie se vântură și ea peste pupilele tale. Fante de lumină și căldură, eliberate, din când în când, de crengile înfrunzite ale unui copac sub care te-ai tolănit, au un efect hipnotic. La hotarul dintre veghe și somn, își face apariția încețoșată o stafie cunoscută, născută din obsesii și frici mai vechi, care te împunge cu un fior prin tot corpul:
-Băi, poate îți fură, iar, bicicleta!
