MOTOtravel

Traseu moto – Turcia pe două roți

By 28 septembrie 2021 martie 24th, 2022 No Comments

Jurnal de călătorie...

...pe drumul spre Constantinopol

Traseu moto – Turcia închisă de COVID

Aceasta este povestea unui drum și a unor prietenii care s-au legat sau care s-au strâns și mai bine într-o călătorie cu motocicletele în Turcia.

Puteți citi prima parte a jurnalului de călătorie în linkul următor, iar a doua parte a acestuia în textul de sub acesta.

Citește prima parte a jurnalului de călătorie

Marea Neagră cea albastră

Cu parere de rau, plecăm din Goreme dis de dimineata, nu inainte de a manca un dejun copios. Sincer, painea asta balon cu susan, făcută în Turcia (Türk-Usulü Balon Ekmek) e asa buna, că oricine poate renunța la regim alimentar pentru ea.

E soare afara, dar meteorologii de serviciu spun ca o sa vedem noi ploaie, mai tarziu, în cei 513 Km pe care-i avem de făcut. Oprim în Avanos sa bagam benzina și purcedem la drum. Trecem printr-o zona verde, foarte frumoasă, pe langa Yozgat, pe un drum îngust și pustiu, dar asta doar pentru ca GPS-ul crede ca e un pic mai scurt pe acolo. Și bine face pentru ca ne putem clati ochii cu peisajul locului prin care trecem dar și cu munții, care se vad în fata. Sigur ca, mai departe munții o sa aibă ceva mai mulți nori negri deasupra, dar asta o sa vedem noi, mai târziu.

Începe și ploaia, chiar cand oprim la o intersecție unde fumegă un mare ceainic la marginea drumului. Ceva miroase bine de tot, dar nu stim ce. E un magazin acolo, care vinde tot felul de produse, care, aflăm mai tarziu, sunt pe baza de naut prajit. Aha, deci asta mirosea asa bine. Unul din tipii de la magazin ne spune ca ei sunt producători de naut si pe langa cafeaua și ceaiurile turcești ne aduce naut invelit in diverse substanțe gustoase. Așa gustoase sunt substantele astea ca le dăm gata mai repede decat bem cafeaua.

Din auzite, știm că Turcia nu se înghesuie să vrea sa intre in EU și într-un fel bine face pentru ca toate produsele astea invelite în glazuri de tot felul o sa devina imediat interzise pentru binele cetățenilor. La fel, or sa dispara și toate napolitanele și ciocolatele, pe care numai la ei în benzinării le poti gasi. Și dacă nu știți ce vorbesc eu aici, trebuie sa intrati odată într-o benzinarie, mai ales într-o seara cand nici un alt magazin nu mai e deschis. Va garantez ca ieșiți cu o punga întreaga de dulciuri necunoscute, așa cum am făcut noi în Isparta, într-o seara de restriște zaharoasa.

Ajungem la Sinop, unde ne cazam chiar pe malul Mării Negre. E frig și ploua din cand in cand, asa ca nu are rost nici macar sa ne gandim la baie în mare, asa cum plănuiam noi. Mancam ceva la terasa de pe malul mării și deja se face întuneric. Ștefan se uita pe telefon și ne spune ca mai sunt 600 Km în linie dreapta pana în România și 1800 km în linie mai puțin dreapta.

Veselia de la masa de seara e întotdeauna deliciul după o zi de oboseala motociclistica. Povestim cate-n luna si-n stele, ne cunoaștem mai bine și facem planuri pentru ture în viitor.

Eu împreună cu Luminita si Mihai mergem puțin prin împrejurimi, sa căutăm o benzinarie cu dulciuri pentru ca magazinele sunt deja închise. Ajungem la locul cu pricina, dar poate benzinaria a fost acolo pe vremea imperiului otoman dar nu și în zilele noastre pentru ca e doar un teren viran cu ceva caini prietenoși.

A propos de caini, nu știu cum dar toți câinii comunitari în Turcia, de până acum, sunt foarte prietenoși, cu toate ca sunt mari cat casa, mai ales în sudul Turciei. De multitudinea de pisici cred ca știți, așa ca nu va mai zic.

Ne spune un tip ca ar mai fi o alta benzinarie undeva hat departe, aratandu-ne prin semne, iar noi cu speranța în suflet mergem în direcția aia. Dupa 1km ne lasam pagubasi si ne intoarcem, nu are rost sa mai mergem, mai bine dormim și fără doza de zahăr obișnuită înainte de culcare.

Maine avem traseu frumos și f.f.f virajat pe malul marii. Bun! Avem și ploaie, zic iar meteorologii, dar asta e deja business as usual.

Aventuri la Marea Neagră

Am dormit bine de tot, datorită plimbarii de aseara precum si pentru ca avem camere separate, eu și Ștefan. Camera mea e la etaj, iar a lui la parter, separate printr-o scara de lemn. Am putut sa sforăi în voie, probabil ajutat și de aerul sărat al marii.

Azi, avem 420 Km de curbe pe malul marii. Citind pe net, aflu ca motociclistii vin din alte tari să facă acest drum, așa că și eu sunt curios ce poate fi așa de frumos. Pe undeva, pe drum o sa ne intersectam cu TET din Turcia care ajunge la nivelul marii însă acest traseu poate ca-l fac altă dată și în alta configurație.

Decidem sa facem o bucla prin centrul orașului Sinop, doar ca sa vedem cum e pentru o viitoare tură. Noi am stat undeva, la margine. Centrul e dragut, plin de cafenele cochete (oare ce altceva ne-ar interesa?) care abia așteaptă sa ne întoarcem în zile mai insorite.

Gata, drumul iese din Sinop și curge frumos pe malul marii, însă deocamdată nu e curbat cum ne promitea. Evident, GPS-ul mă bagă intai pe un drum, care dă într-o barieră, de unde trebuie sa ne întoarcem iar după 30 km încep curbele. Drumul e îngust și are asfaltul destul de dubios. La origine, a avut criblura dar pe alocuri s-a luat și se vede smoala neagră.

Și mergem, și mergem, eu mai dau drumul la cameră din când în când ca sa surprind marea, care e zbuciumată. Ideea ca sa ne oprim la 100 km nu e valabila pe curbele astea, mai ales pentru cei cu pasager. Asa ca ne oprim mai des. Sunt zone care-ti taie rasuflarea de cat de bine arată marea văzută de sus.

Vine și ploaia prevestită deja de aplicațiile meteo, minunate. Eu mersesem mai repede, înainte, ca sa mă bucur un pic în liniște de curbele stranse care nu se mai termina. E destul de haotic, drumul trece totuși prin cateva sate și în curbe apar, pe neașteptate, masini mari, care taie axul drumului. Asta e caracteristică traficului în Turcia, așa că noi suntem oarecum obișnuiți.

Ma opresc, îmi pun costumul de ploaie și îi aștept pe ceilalți. Cand ii vad, de la distanță, plec mai departe. Mă zbengui așa pe curbe, pana obosesc și încep sa caut pe GPS o benzinarie, unde sa ne oprim. După 200 km de curbe continue, parcă aș vrea și drum mai drept dar de unde, curbele parcă se curbeaza din ce în ce mai mult, ca sa mă exprim poetic.

Mai sunt 5 km pană la o benzinarie cu nume cunoscut, așa ca merg înainte. Iau frumos o curba, care urca la stanga. Dintr-o data roata fața nu mai vrea sa ia curba și aluneca lateral, spre marginea drumului. Mai sa fie, parcă sunt pe gheață. În dreapta, e o mica vagauna cu ceva cultura de legume. E păcat să-i stric omului cultura de legume și nici nu vreau sa mai mananc legume acum pentru ca eu mi-am mâncat conștiincios, legumele la masa de dimineata. Cate legume sa mai mananc azi? Așa ca, decid sa redresez calul, care mergea așa lateral. Ii dau ceva gaz, mai trag de ghidon și parcă acum are aderență. Eram deja pe criblura de langa drum, unde începea coborarea catre legume. Cred ca am  dat gaz prea mult pentru ca acum direcția e spre drum, am ceva aderență dar vobleaza. Voblajul mi-e cunoscut și e datorat greutatii bagajelor, inclusiv al bidonului de benzina care e pe cutie. Se apleacă pe stanga si atinge cu colțul cutiei pe asfalt, lucru care mă face să-mi pierd ultima fărâmă de speranță ca o sa rama pe roți. Cutia se desprinde și calul se așează ușor pe o parte. E bine și-așa, în loc sa fiu la cules de legume.

Vin și prietenii din urmă, care sunt mai îngrijorați decât mine, cel puțin așa-i vad eu cu mintea mea tulbure. Descoperirea momentului e ca în curba e o mare pată de ulei. Aha, deci asta a fost gheața de care va spuneam.

Inspecția arată ca nu e nimic rupt, doar arcul de la cricul lateral sărit. Nici măcar o zgarietura nu se arată. Doru pune arcul la loc și îndreaptă cutia cu metoda clasică a lovirii cu bocancul. Nu e prima data cand o îndrept, așa ca nu plang foarte tare.

Plecăm mai departe. Observ că de la pata de ulei este o dâra continua de ulei pana la 5Km unde este benzinăria. Mărturisesc ca mi-e frica sa trec peste dara asta de ulei, deocamdata. Plus ca, acum, orice balta de apa pe asfalt de la ploaia anterioară o vad ca fiind o balta de ulei. Ulterior, o sa aflu că și prietenii gândeau la fel.

Merg ușor în urma celorlalți facand rewind la momentele anterioare. Dintr-o dată îmi aduc aminte de trecerea printr-un sat, cu 10 km înainte de pata de ulei. O pisica grasă și neagră mă face sa franez ca sa o las sa treaca. La mijlocul drumului ,se opreste si se uita spre mine, după care continua. Eu nu cred în poveștile astea cu pisica 13 așa ca dau din umeri și merg mai departe. Hmm, ce chestie, a vrut ea pisica sa zică ceva!

Mai oprim la alta benzinarie, peste 50-60 km, sau mai mult. Ploua torențial, insa, de acum drumul ar trebui sa fie mai drept. Nu e ușoară viața de motociclist în astfel de condiții, însă compenseaza prin bagajul de cunoștințe, senzații și emoții pe care-l oferă. Mai ales emoții cum a fost azi.

Ajungem la Zonguldak unde ne cazam la un hotel langa un mall. Hotelul pare ok dar e problema cu net-ul, nu merge access-ul. Luminița are net, e o fericita, noi ceilalti nu. Eu primesc acces pe la 11:30 seara chiar cand ma gandeam să mă bag la somn. Trebuie sa vă spun ca noi am decis sa nu ne luăm nici măcar o cartela de Turcia, ca sa fim așa ca Tarzan în jungla fără net.

După frigul și ploaia de peste zi a acestui traseu moto, Turcia ne oferă o supa de linte tradiționala, dumnezeiască.

Mâine ar trebui sa ajungem la Istanbul, care are populatia comparabila cu cea a României. Programul meteo spune ca o sa ne plouă la un moment dat, însă optimismul e la maxim, adică o sa ne ploua doar un pic.

Istanbul cu peripeții

Dimineața la Zonguldak, ne impartasim experiențele legate de internet. Andrei nu are nici acum acces, însă Luminita are, iar Mihai a avut o inundație după 12 noaptea. Partea buna era ca avea internet cu toate că apa era de cativa centimetri în camera. Se pare ca nu poți sa le ai pe toate aici în orașul asta. Planuisem noi sa mergem la o cafenea de dimineață la mall-ul de langa, sperand sa gasim net acolo, dar era inchisa probabil datorita lock-down-ului. Dacă stau să mă uit în urmă la orașele unde am stat, nu e foarte clar ce e închis și când pentru ca fiecare oraș părea că are stilul propriu de lock-down. Între timp auzisem ca s-ar mai fi relaxat acest lock-down insa tot neclar era.

Mâncam și plecăm la drum. Azi mergem pe langa autostrada care duce la Istanbul și după cum se dovedește începe iar povestea cu semafoarele. Însă acum avem ceva mai multă experiența cu semafoarele așa că parcă e mai ușor.

 Mai sunt 30 Km pana in centrul Istanbulului și vad in oglindă cum Doru face brusc dreapta și iese pe un drum lateral. Nu am timp sa fac la fel, sunt cel puțin 6 benzi și clar nu mă risc. Din spate vine Mihai și prin semne îmi dau seama ca suntem numai noi doi, restul au ieșit odată cu Doru.

Dacă am vorbit prea mult despre ploaie, uite că începe sa toarne brusc. Ne oprim unde putem și ne punem costumele de ploaie iar apoi continuam sa croșetăm prin traficul care deja se mișca destul de greu.

Mai sunt cativa km pana la hotel. Drumul ne duce prin tunelul numit EurAsia ce trece pe sub apa pe o distanta de 6 km intre Europa si Asia. Suntem cumva împăcați ca nu o sa putem plăti HGS-ul și ideea ar fi sa aflăm mai multe detalii în Istanbul. Ulterior o sa aflăm ca prin acest tunel nu au voie motocicletele. Ooops!

Reușesc sa pierd ieșirea către tunel și ne întoarcem, apoi Mihai se pierde și el de mine. Eh, lăsa ca ne intalnim la hotel. Ajung la intrare în tunel însă nu intru, ma-ntorc sa gasesc un Shell ca să iau un HGS, daca reusesc. Nu reușesc pentru că la nici unul din cele 3 la care am oprit nimeni nu vorbea engleza. Incerc prin semne, încerc să scriu pe hârtie, băieții ăștia se uita la mine ca la un extraterestru. Nu as avea o problema cu asta dar par ca nu au auzit de HGS ceea ce e destul de dubios. Sau nu știu eu sa pronunț HGS în turca.

Sun pe Ștefan sa văd pe unde sunt ei. Aflu motivul pentru care Doru a ieșit brusc de pe drumul principal: au crăpat rulmentii de spate la motorul lui și roata s-a gandit sa se învârtă puțin mai inclinata. Totusi, mergeau încet către hotel așa ca totul părea ca o sa fie bine, deocamdată.

Cazarea noastra e in centrul vechi al Istanbulului și asta înseamnă sa merg printr-o increngatura de străzi înguste, în panta cu piatra cubica udă de la ploaie. Mă invart de 2 ori prin centrul ăsta pană îmi dau seama ca trebuie sa nu ma iau dupa GPS care tot încerca sa ma duca pe un drum interzis și ajung la hotel într-un final la hotel unde parcam toții în fața hotelului pe bordura. Acolo fiecare avea o alta poveste despre cum a ajuns la hotel (in nici un caz ușor) și cum au mai dat pe ultima sută de metri cu motorul pe jos, din greseala. Va spuneam eu ca de obicei cand te apropii de destinatie, ceva nu o sa meargă așa cum ai planuit.

Cred ca toți ați fost pe la Istanbul până acum și dacă n-ați fost, sigur o sa mergeți în curand, așa ca o sa va las pe voi sa-l descoperiti.

Ne plimbam un pic, mancam un sandwich cu pește (Balık ekmek) așa cum nu am mai mâncat până acum, bineînțeles că mâncăm și castane și chiar în centru găsim un service moto unde Doru poate sa mearga maine sa schimbe rulmentii. Neașteptat de rapidă soluția asta.

Seara tarziu, pe la 11 mergem la moschea Aya Sofia, mai mult de curiozitate ca sa vedem cum au renuntat la simbolurile creștine. Sunt acoperite cu bucati de panza alba așa ca nu știu dacă le-au scrijelit după cum citisem sau au rămas intacte. Oricum, aproape de miezul nopții sunt foarte puțini oameni iar mocheta aia verde si groasă din moscheie absoarbe sunetele destul de e bine. Mă apuca somnul întins pe jos așa că mă ridic cu greu să ies. Găsim într-un colț o stiva de cărțulii care sunt de fapt traduceri ale Coranului în diverse limbi, inclusiv romana.

 Maine e zi de voie aici în Istanbul. Se pare că există un interes mare pentru a merge în Grand Bazar la shopping. Well, eu nu sunt așa interesat, dar o sa merg acolo cu ceilalți și apoi o sa vad ce fac mai departe. Ma intereseaza o singura chestie, o râșniță manuala de cafea, dar sa fie buna. Aș lua niște tricouri Adibas și Versace totuși, dar hai ca glumesc, vorbește somnul din mine.

Istanbul – turistul trebuie să cheltuie banii

De dimineața, mă uit pe net și vad ca aproape de hotel e un PTT, care ar putea să ne dea HGS-uri. Doru merge sa repare motorul, iar noi ceilalți mergem la PTT.

Însă, înainte de asta vine un doctor sa ne facă un test PCR mie, lui Doru și Mariei. Vorbisem de ieri ca sa vina la hotel pentru ca aveam nevoie la intrare în România.

Ajungem la PTT, e coada ca la noi la PTTR, însă un gardian ne bagă în fața pentru ca suntem turiști galagiosi. Trebuie completate niște cereri cu datele de pe pașaport. Bun, dar asta nu e tot, nu pot sa ne dea HGS-uri aici, asa ca mergem la alt PTT, mai spre centru. Acolo e o doamna care știe engleza și are și calmul necesar, lucru mare aici în țara asta. Trebuie să ai pașaport în original și să fii personal la ghișeu, nu merge cu copia de pe pașaport. Așa ca, Doru si Mihai raman fara HGS. HGS-ul asta o sa ne bântuie pana la ieșire din Turcia, iar aici e clar ca trebuia studiat ceva mai bine înainte de plecare. Primim un card HGS, doar noi cei premianți, restul se uita la noi cei cu coroniță pe cap. La mine se blocheaza ceva și vad ca tipa se scarpina in cap. O vad transpirand și mă gandesc să o ajut spunandu-i ca poate e o problema cu HGS-ul pe care l-am făcut acum 5-6 ani. Zice daaaa, dar e pentru alta categorie de vehicul. Mi-aduc aminte că tipul care mi-a făcut HGS-ul nu știa engleza, așa ca posibil să nu-mi fi dat pentru motor. Ma rog, zice ca daca scriu o cerere, poate sa îl șteargă pe cel vechi. Trebuie să știți ca Turcia seamănă destul de bine la birocrație cu România, sau invers, depinde de unde privești.

Tunelul EurAsia poate fi plătit la o anumită banca, dar intrand acolo, aflăm că trebuie sa avem cont la banca respectivă. In acel moment mi se ia de HGS-ul și taxele vieții pentru ca riscam sa pierdem toata ziua cu birocrația asta.

Ajungem in Grand Bazar. Acolo ne rasfiram fiecare, în alta directie. Eu mă plimb un pic, dar apoi mă așez la o cafenea unde aveau și net.

Beau o cafea, mai beau încă una pentru că rămân blocat la ora de rugăciune, cand culoarele se umplu de oameni stand pe covorase. Cumpar pentru fata mea de acasă niște tricouri roșii, pe care trebuia neapărat sa scrie Turcia și merg la hotel. Unde aflu ca nu am cheie sa intru in camera pentru ca Ștefan o ține la el, așa ca plec sa mă plimb. Merg sa vad turnul Galata pe partea asiatică și trecând peste unul din poduri mi-aduc aminte de filmul “Crossing the bridge The sound of Istanbul”, care m-a facut sa vin pentru prima data aici cu motorul acum 15 ani.

Mai târziu ne regrupam și luăm o tura cu vaporasul pe Bosfor. Fotografii, filmari, glume, povesti, e frumos cand suntem toți. Mergem să mâncăm, iar apoi stăm la o terasa in panta pe care o ochisem seara trecută și care părea tocmai buna de lenevit. Au muzica turceasca, dar nu cea clasica, ceva modern care suna bine. Tipul care servește e simpatic iar noi stăm acolo pâna se cam inchide.

Maine dormim la Edirne, lucru pe care l-am calculat astfel ca să tranzităm Bulgaria în mai puțin de 24 de ore pandemice. Ne uităm acum pe net pe site-urile oficiale și vedem ca de cateva ore Turcia e pe lista verde, așa ca nu ne mai trebuie testul COVID PCR pe care tocmai îl făcusem. Bine frate!

Edirne – ultima oprire

E dimineața în Istanbul, azi plecăm la Edirne, care va fi ultima oprire in Turcia. Am decis sa mergem pe autostrada ca sa ajungem mai repede, mai ales că acum unii dintre noi avem HGS. Sunt 250Km.

Bagajele sunt puse deja pe motociclete în fața hotelului. Suntem echipați de drum. Dăm o cheie la motoare ca sa se incalzeasca. Straduța hotelului e ingusta, si curios e că azi vin multe microbuze să ia turiștii de la hotelurile din apropiere. Intră unul cu spatele și din neatentie agața cu oglinda cutia din spate a motorului lui Ștefan. Motorul se rastoarna, lasand o dâra circulara pe usa microbuzului. Nuuu se poate, nuuu se poate bai, chiar nuuuu se poate. Șoferul se dă jos, însă nu știe ioc engleza. Chem un tip de la recepție, sa ne ajute la traducere. E bine ca șoferul nu înțelege românește pentru ca la început era vorba despre rudele lui apropiate. Ne mai calmăm și verificam daunele. E vorba de aparatoarea ghidon din stanga, dar și de manerul de ambreiaj care se rupsese la capat. Se poate folosi totusi, așa ca mai ramane sa negociem plata pentru reparatie.

Tipul de la hotel zice ca daca chemăm poliția, posibil sa ne dea amenda pentru ca am parcat pe trotuar, unde chiar ei de la hotel ne-au spus că e bine, așa ca asta nu e chiar o soluție. Cand aude șoferul cât îi cerem noi, cam 150 Eur, zice că e scump și să mergem la un service sa repare el motorul, pe banii lui. Pai da, parcă noi avem timp sa stam după reparații acum. Șoferul pleacă să ducă turiștii la aeroport zicând că se întoarce într-o ora. S-a dus planul nostru de a ajunge devreme în Edirne. În sinea mea nu cred ca o sa mai vina, însă spre surprinderea tuturor, se intoarce. Între timp, ajungem la concluzia ca 50 EUR ar fi ok și asta-i transmit traducătorului. Până la urmă, șoferul scoate banii și ne vedem plecați.

Ieșim din Istanbul pe autostrada care e foarte aglomerată, însă cu cat ne departam mai mult, cu atât devine mai liberă. Oprim la o benzinarie ca sa facem plinul și acolo  socializam cu Hasan, un iranian mutat în Turcia de ceva timp. Schimbăm numerele de telefon cu promisiunea ca o sa facem o tură impreuna în Iran, candva. Mie mi-a rămas în suflet Iranul, după cele 12k km facuti și m-as mai duce odata.

Revine discuția cu HGS-ul. Mihai si Doru vor sa meargă înainte, să-și ia HGS la ieșire de pe autostrada, așa cum ne-a zis un roman cu care ne-am intalnit la hotel. Ideea e buna, dar legea lui Murphy nu ne lasă pentru ca sistemul de HGS nu funcționează în acest moment, așa ca o sa mai încerce și mâine la plecare, din Edirne.

Ajungem la Edirne și ne cazăm. Prietenii vor iar la bazar pentru că și aici exista acest loc minunat, iar lirele turcești încă nu sunt toate consumate. Merg și eu să-mi cumpăr un rahat care mi-a plăcut, pe baza de morcov. Și halva să iau, binenteles.

Vedeți mai jos cat de greu e sa faci shopping in bazar, victoria se vede pe fețe.

În Edirne, exista un restaurant care servește ficat de vacuța prajit/pane. E așa de cunoscut și apreciat, că mulți din cei ce tranzitează zona, opresc special pentru delicatesele astea. Stăm și noi la coada imensă pentru a găsi o masa libera, salivand deja la ce ne asteapta. Merita asteptarea, clar. Pe langa ficatul faimos, primim și cateva farfurii cu legume iuți, dar și un iaurt gros pentru a stinge iuțeala.

Seara o petrecem pe niște bănci în spatele moscheii, stand de vorba între noi dar și cu cainii comunitari ai zonei. Oricum totul e închis aici si nu avem ce face. Parca dependența de net a mai trecut. În Turcia, nu cred că-ți vine dor de casa așa repede pentru ca exista cateva similarități cu România, similarități care fac depărtarea mai suportabila:

  1. Peste tot gasesti peturi si chistoace aruncate, exact ca la noi;
  2. Cainii comunitari de care v-am spus mai sus. Multi si voinici.
  3. Agresivitatea șoferilor de pe șosele.

Opțional, birocrația când ai nevoie sa lucrezi cu statul.

În Edirne, puteți ajunge ușor când sunteți într-o călătorie în Bulgaria și vreți sa faceți o schimbare de atmosferă. Sunt 3 vame prin care puteți intra:

Malko Tarnovo – Derekoy

Lesovo – Hamzabeily

Kapitan Andreevo – Kapikule

Cel mai frumos drum, după plăcerea mea, e prin Malko Tarnovo – Derekoy pentru ca trece printr-o zona verde, cu multe curbe, venind dinspre Marea Neagra.

Mă târăsc către hotel, unde adorm buștean, ca un adevărat călător obosit. Inainte sa adorm, mi-aduc aminte cum un bătrân ne-a rugat sa completam pentru el niște foi cu un joc de noroc asemanator cu 6 din 49 de la noi, spunand ca străinii,  în special romanii, aduc noroc. Ok, asa sa fie. Sper să-și ia și el o motocicleta din banii pe care o să-i câștige.

România, venim

Cum vă spuneam, HGS-ul vieții ne bântuie pana-n ultima zi. Mihai si Doru aflaseră că ar mai fi un PTT pe drum, spre vama de ieșire din Turcia, așa ca vorbim cu cei de la recepție sa sune, sa afle mai multe detalii. Chestia e că ar trebui sa ieșim prin alta vama decât cea planuita dar asta nu e chiar o problema, ce nu facem noi pentru un HGS. Mergem spre vama din Kapikule unde, da, e un PTT cam la 10km inainte de vamă. Ei raman acolo, iar noi mergem sa așteptam în benzinaria următoare. Reușim sa ne pierdem unii de alții și ne intalnim după ieșirea din Turcia. Ieșirea se intampla foarte repede, fără sa ne mai pună sa deschidem bagajele și fără sa ne spună ca am avea vreo amendă de plătit. Sa vedem data viitoare cand intram în Turcia din nou. Azi mergem 430 Km.

Suntem in Bulgaria, drumul ne duce pe la Veliko, oprim de cateva ori pentru alimentare si o dată pentru mancare. Ne regrupam aproape toți, după ce intrăm în România. Nu ne-a așteptat nimeni cu covorul roșu, dar mie-mi place intrarea de câte ori văd scris România la jumătatea podului de la Giurgiu.

Cam asta a fost povestea unei ture rapide în pandemie. Sfaturi ar fi:

  • mergeti mai putin, vedeti mai mult
  • studiați traseele înainte de excursie
  • studiați inainte lucrurile care pot sa va consume timpul (ex. HGS)

 

Mai departe veți putea citi mărturiile a doi dintre protagoniștii acestui Traseu Moto – Turcia pe două roți.

 

Despre Omenie

de Ștefan Răducanu

Frația intre motociclisti nu exista! Nu! Exista omenie! Este acel moment in care realizezi ca pasiunea comuna trece peste diferentele de marca, tip,  capacitate, utilitate etc.

Este acel moment in care  pasiunea comuna a unor oameni escaladeaza lumeasca realitate ca unii conduc scutere, altii R1, altii touringuri mari…
Am simtit acest lucru in anterioara incursiune in tara despre care majoritatea cunoastem doar ca detine locuri unde ne putem scalda, manca, petrece, facand shopping, tara renumita pentru turismul specific, dar o tara in care nu stiam ca exista oameni atat de prietenosi si dezinteresati material cand te ajuta daca esti la ananghie.
De fiecare data cand mergem undeva, ne intoarcem si povestim despre locuri, despre realizarile nostre de acolo, despre perfomantele motocicletelor noastre,  dar niciodata despre oamenii acelor locuri, despre prieteniile legate pretutindeni, despre cum ne-au facut sa ne simtim „la ei acasa”. Turismul e pe bani, omenia e gratuita!
Povestea ar trebui sa fie foarte simpla, intr-o tura atat lunga e de inteles sa apara si probleme tehnice. Problema este cand acestea apar atunci cand esti in „the land of nowere”, in plin lock-down, toate magazinele inchise, nu mai vorbim de service-uri moto…

Chiar si asa, in aceste conditii, personajul trecut binisor de prima tinerete care ne-a devansat cu peste 160 km la ora, -pe o roata! – fapt care pana acum m-ar fi facut sa ii doresc multa sanatate si viata lunga (dar atat), a oprit la semnele noastre ca sa ne intrebe ce problema avem. Nu pot sa nu mentionez ca necunosterea unei limbi comune ne-a antrenat excesiv mainile in acea scurta conversatie, dar rezultatul a fost ca omul a priceput despre ce e vorba, s-a pus pe telefoane, apoi ne-a insotit personal cateva zeci de kilometri pana intr-o localitate situata in mijlocul desertului din centrul Turciei. Acolo am gasit un fel de underground service pentru motociclete, scutere si ATV-uri, am retinut ca se afla la subsolul unei cladiri in care isi avea sediul partidul politic aflat la putere (ca o ironie la adresa lock-down-ului instituit chiar de acesta).

In timpul petrecut acolo mai mult ne-am aratat poze unii altora, am fost serviti cu ceai si suc ca niste oaspeti ai casei, reparatia a durat 20 de minute, apoi motocicleta a fost curatata si spalata inainte de „predare”. Apoi am mai petrecut 20 de minute facand poze si schimband adresele de Fb.

Mi-a placut! Mi-a placut simplitatea si omenia lor, mi-a placut prietenia pe care ne-au aratat-o, faptul ca ne-au ajutat in acele momente „de restriste” si ca ne-au primit in casa lor ca pe niste prieteni, nu ca pe niste turisti!
De acum incolo am sa am grija sa ii salut pe toti cei cu care impartasesc aceeasi pasiune, indiferent daca sunt pe scutere, big adventure sau choppere costisitoare, ma voi gandi intotdeauna ca pe acel motor se afla un Om!

Respect Yurekly Motor Avanos!

 

Frăția în motociclism

de Mihai Ploșca

Calatoresc cu motocicleta de foarte mult timp, de cele mai multe ori insotit. Urasc sa merg de unul singur. Sunt un tip care incearca sa ia in calcul toate posibilele situatii neprevazute.

Aceasta calatorie mi-a intarit convingerea ca in afara suportului oferit de partenerul/partenerii de calatorie este vital sa-ti asiguri si un altfel de suport. Pentru mine acest suport a venit din tara, din partea fiului meu Robert, de 18 ani, si el motociclist inca de la 16 ani, cu peste 25 k km facuti singur sau in grup.

Desi la prima vedere un filtru spart(cu un defect de fabticatie) nu este o problema super grava, pentru cineva care a organizat toata excursia, cu traseu, cazari, activitati, etc. poate deveni un stres, sa nu rupa grupul, sa nu creeze tensiuni, sa aleaga varianta optima pentru a nu deveni povara celorlalti.

Astfel, neantrezarind nici o posibila rezolvare in cele doua zile de weekend, am luat decizia ca grupul sa mearga in ritmul lor sustinut, stabilind ca la fiecare 200 km. sa ma astepte intr-o benzinatie, la vedere, oferind cu aceasta ocazie posibilitatea celor doua pasagere, Luminita si Maria sa-si refaca tonusul mai bine. Ca un coechipier adevarat si de nadejde, Stefan s-a oferit sa mearga cu mine, intr-un ritm constant, cu viteza mica pentru a limita pierderea de ulei si totodata pentru a rula in siguranta (tinand cont ca intregul ulei pierdut se prelingea pe roata spate) facand pauze dese pentru a putea verifica si completa nivelul uleiului.In tot acest timp rolul lui Robert era acela de a cauta sprijin sau solutii pe grupuri moto din Turcia.

Astfel, odata ajunsi in Isparta, dupa 300 de km. chinuitori, mare mi-a fost mirarea cand, odata cu activarea internetului, am gasit o multime de mesaje de la motociclisti din Turcia, detinatori de Honda Varadero, care se mobilizasera pe grupul de Facebook VARADERO TURKYE, venind care mai de care cu solutii, de la a-mi aduce un filtru tocmai din Antalia, de la 300 km, pana la a gasi un service care sa deschida ILEGAL, tinand cont ca orice activitate era interzisa in Weekend in aceasta perioada de lock down. Surpriza maxima a fost in momentul in care Coordonatorul federatiei turce de motociclism, dl. Tankut Guzel si Tolga Coskun Kirac m-au contactat oferindu-mi garantii ca problema va fi remediata in Goreme.

A fost momentul de satisfactie suprema, satisfactia ca m-am nascut norocos, cu pasiunea aceasta care-mi ofera oportuninatea si placerea de a cunoaste oameni minunati, sinceri, uniti, dezinteresati.

Experienta acestui traseu moto, Turcia pe două roți, mi-a confirmat ca motociclismul este despre tipi puternici, pasionati, verticali, empatici, dar si despre echilibru, curaj, aventura si prietenie, fara granite teritoriale sau de limbaj. Concluzia personala este ca indiferent ce patesti, pastreaza-ti calmul si cauta solutii cu luciditate, deoarece sigur cineva te va ajuta, iar acel cineva iti poate devenii prieten pe viata.