De la 2 roți...
...la 2 roți
Din copilărie ne aducem aminte cât de neînvinse păreau chiar şi cele mai mici distanțe, cum orizontul era tare departe și cum doar gândul că am fi putut ajunge acolo era de neconceput. În familie vorbeam despre locuri care erau la treizeci sau patruzeci de kilometri distanţă ca și cum ar fi fost expediții transcontinentale. Drumul până acolo era lung și anevoios, iar dacă ne încumetam să îl facem, trebuia să fie cu rost, nu să ne plimbăm în doru’ lelii.
Curiozitatea sau explorarea nu făceau parte din mentalitatea unei comunități agrare, care funcționa mecanic, ca un tractor Universal, și precis, ca un ceas cu anotimpuri. Timpul și resursele erau obligatoriu administrate cu judecată. Împovărați de grija zilei de mâine, legată strâns de incertitudinea recoltei și a sănătății animalelor, ai noştri lăsau preocupările acestea “nefirești” în seama copiilor, care, pe sub nasul lor, se nășteau cu ele, la fel cum se născuseră şi ei, cu mulți ani în urmă.
Dacă, în primii ani de viață, manifestarea curiozității se făcea doar prin ieșitul din curte, alergatul gâștelor și cocoțatul în corcoduș, mai târziu, odată cu sosirea gândirii mai complexe, gâștele și corcodușul nu mai erau provocări satisfăcătoare. Voiai să mergi mai repede și mai departe, iar atunci apărea ea, dorința cu îndeplinire întârziată a multor generații dezamăgite de Moș Crăciun: bicicleta.
Serviciile de curierat ecologic existau înainte să fie hype pe biciclete și scutere electrice. Nicio expediție nu era refuzată, chiar și acelea cu“Te duci, bă, să-mi iei țigări?”, atât timp cât clientul ne împrumuta bicicleta lui, aia mult prea mare pentru noi, aia abuzată de neglijență și vreme, fără platforme la pedale, cu lanțul uscat și atârnat până la pământ, cu sau fără manșoane pe ghidon, cu sau fără frâne. Contorsionați, ne strecuram prin cadrul supradimensionat al bombei pe două roți, cu gura până la urechi și inima grăbită. Așa făceam cunoștință cu adrenalina. Ergonomia era ultima noastră grijă.
