mobilitate urbananoutăți moto

Gândurile unui boboc tomnatic

By 7 noiembrie 2019 noiembrie 11th, 2019 No Comments

Absurd, femeie, teamă, imposibil, ce-ar fi dacă...

...pasiune, școală, perseverență, admis.

Să te avânți în necunoscut poate fi, uneori, cea mai bună alegere

un articol de Oana-Maria Radu

 

E început de noiembrie – moment în care școlile moto se pregătesc să tragă linie după sezonul 2019. Probabil un sezon bun, având în vedere faptul că, la o analiză subiectivă, numărul celor vor să învețe să meargă pe 2 roți (motorizate) este în creștere. Numai eu sunt parte dintr-un grup de 5 boboci care au terminat școala anul acesta (în momentul publicării acestui text mai este unul singur care trebuie să dea examenul, dar sunt convinsă că nu va avea probleme. Bafta, Mișu!).

Tot în zilele astea cu dimineți reci de toamnă, în poligoane stau cuminți încolonate în zilele de examen zeci de suflete cu entuziasm și emoții, recunoscătoare că au reușit să se programeze la examen înainte de venirea ninsorilor și rugându-se să vadă scris la final ADMIS pe fișă, ca să nu fie nevoite să amâne pentru primăvară marele moment.

Sunt oameni atât de diverși… de la 20 la 50 de ani, femei și bărbați în proporție aproximativă de 30% – 70% cu ocupații diverse și motivații diferite care i-au adus în poligon. Unii își împlinesc visul de o viață, alții caută noi provocări, unii visează la un alt stil de viață, iar alții vor pur și simplu mai multă mobilitate în trafic.

Pentru cei pragmatici, care nu vor informațiile ”siropoase” din spatele poveștii, datele experienței mele cu școala moto arată cam așa:

  • 2 luni și jumătate
  • 15 ore de pregătire în poligon – dintre care 6 suplimentare
  • 6 ore de pregătire în trafic – dintre care 2 suplimentare (Atenție! Vorbesc de ore, nu ședințe, pentru că nu toate școlile au ședințele de aceeași durată)
  • 5 instructori
  • 2.000 de lei
  • 20 de întrebări în 20 de minute – test
  • 3.30 min – timp maxim pentru proba de poligon
  • 25 de minute – proba mea de traseu.
scoala moto 2

Pentru cei care vor și latura subiectivă, iată povestea:

De ce m-am apucat de școala moto

A fost puțină curiozitate, puțină provocare, poate nevoia de ceva nou, încurajările celor apropiați, faptul că am început școala odată cu alți entuziaști din viața mea… S-au aliniat cumva, iar eu cred în sincronizările astea. Cred că alegerea asta se face cu sufletul, nu cu mintea. Nu e ca atunci când te duci la școala auto știind că, îți place sau nu, în viața asta te ajută să ai permis.

Alegerea școlii și înscrierea

Sună simplu, nu? Aveam să descopăr că, atunci când ai 1.56 nu e chiar așa… M-am dus la una dintre școlile cele mai recomandate cu entuziasm, gata de lecția de demo. Primul contact cu echipa școlii: ”Nu avem ce face cu ea (adică eu)!” zice una dintre instructoare către colegul ei de față cu mine. ”Știu, dar hai să îi facem măcar proba de motor și demo-ul...” răspunde el cu mărinimie… ”Hei! Sunt chiar aici!” a fost răspunsul din capul meu. Deja entuziasmul se zdruncina…
Proba de motor – RESPINS. Nu ajung la pământ pe niciunul dintre motoarele de examen de A. Nici de A2. Mai sunt niște școli în poligon. Încerc. Nu. Nici la ei.

Tentația de a lua asta ca pe un semn și de a da înapoi a fost mare. La fel și dezamăgirea. Unul dintre prietenii cu care am mers să ne înscriem găsește însă rapid pe net o școală care pare să aibă o Honda Rebel ca motor de examen de A2. Merită o încercare. Îmi adun entuziasmul făcut țăndări și mă mut cu el în alt poligon, unde fac cunoștință cu primul Rebel din viața mea. Verdictul: suntem compatibili! Nu eu am ales școala moto, ci motorul potrivit ne-a adus împreună.

honda rebel motocicleta

Pregătirea în poligon – câmp de luptă și oază de fericire de-o potrivă

Experiența mea este departe de a fi un etalon în domeniu. Școala a durat mai bine de 2 luni. Am avut nevoie de ședințe suplimentare care au lungit procesul. Se poate și mai rapid. Se poate însă și mult mai lung din ce am văzut. Am avut colegi în poligon pentru care școala a durat până la 5 luni (incluzând acolo multe ore suplimentare, dar și un prim examen picat).

Viața în poligon poate fi liniștită dacă ”le ai cu mobra” – cum spun unii cu mândrie, sau poate fi trăită cu intensitate maximă când experiența include tot meniul: manevre învățate rapid, ședințe de chin în care exersezi opturi până le visezi – la propriu, căzături, ridicări, debusolări, remontări și tot așa. Pentru mine așa a fost. La început totul părea ireal de simplu. Primele 2 ședințe mi s-au părut un basm… plecări, opriri, mers cu o mână, ceva jaloane, schimbări de viteze. S-urile și opturile complică însă viața și pentru mine au marcat o perioadă întunecată, când mă duceam la cursuri ca un copil pedepsit – gata să cad, gata să realizez că iar nu pot și iar nu îmi iese, dar hotărâtă să mă ridic și să nu renunț. De ce? Din același motiv pentru care am ales să fac școala moto. Nu mi-e foarte clar…

Luptele au fost încununate după vreo 13 ședințe cu o evaluare care spunea că fac poligonul în 3.11 și sunt gata de trafic. Am fost fericită în ziua aceea de parcă aș fi luat deja examenul.

motociclista

Pregătirea în trafic – moment de cumpănă

Și termini cu partea de poligon și fericit zici că ce a fost mai greu a trecut. Și vine prima lecție de trafic și îți spui că ești șofer de ani de zile….cât de greu poate fi? Și afli! Poate pentru unii chiar este așa simplu. Pentru mine și chiar pentru prietenii alături de care am început școala, cel puțin prima ședință de trafic a fost aproape traumatizantă.

Dai poligonul, în care se aud doar motoarele docile ale școlii, pe haosul străzii unde nimeni nu ține cont că ești pe motocicletă de școală, că tremuri la fiecare asigurare și oprire, că acum înțelegi de mii de ori mai bine decât în poligon cât de importante sunt anumite manevre și cât rău îți pot face altele.

Sunt momente grele și instructorii de trafic sunt extrem de importanți. Nu doar pentru siguranța ta fizică, ci și pentru menținerea moralului. Este important ca vocea din spatele tău să îți insufle încredere, explicându-ți, în același timp, ceea ce este vital să știi – modalități de frânare, modul în care te asiguri când ești pe 2 roți, comportament preventiv în trafic. Auzisem povestea cu mantia invizibilă pe care trebuie să îți imaginezi că ți-o pui când ieși cu motorul în trafic, dar abia acum începeam să înțeleg ce înseamnă.

De la o ședință la alta a fost mai bine însă. A crescut și încrederea, timid și îndemânarea…și parcă încep să se reactiveze fluturașii din stomac pentru că se apropie momentul final.

Mă simțeam pregătită de examen? Nu și probabil nici nu m-aș fi simțit vreodată. Dar trebuia!

Examinarea – sau cea mai lungă zi

Și la mine chiar a fost, pentru că soarta a decis să fiu ultima examinată din seria mea.

Te trezești frumos la 5 (asta dacă ai reușit să dormi), îți verifici semnele vitale, te asiguri că nu te doare nimic, te apucă apoi toate gândurile legate de un posibil eșec în vreme ce te pregătești de plecare și, din când în când, întrezărești și câte un imbold de optimism care îți spune ”La finalul zilei vei fi oficial motociclistă!” și te agăți de el cât poți.

Te duci disciplinat în poligon și îți faci încălzirea. Descoperi că opturile ies greu și (surpriză!) dărâmi la exercițiu unul dintre jaloanele obstacol, deși la cursuri nu ai făcut asta niciodată. Îți dai seama că e vorba de emoții și că trebuie să faci totul să le stăpânești.

Vin polițiștii examinatori. Te bucuri că par mai prietenoși decât te așteptai. Încep rapid șușotelile cu diverse informații și opinii despre care comisie ar fi mai bună – care e mai exigent, care mai indulgent etc.

Proba de poligon am început-o cu un gând clar. Indiferent ce a fost până acum, ăsta e singurul poligon care contează. Nu o zdreli acum! La pregătire făceam poligonul în 3.03 minute. Acum însă mi-am impus prudență înainte de orice. Start! Nu știu când am ajuns acolo, dar și acum am imaginea asfaltului curgând sub roțile Rebelului în opturi. Singurele opturi care chiar contau! Apoi mult calm până la final și verdictul: ADMIS!

motociclista

Mergem la proba de traseu! Încă tremurând de emoții după cea de poligon, dar fericiți că am trecut-o, suntem împărțiți pe mașini și motociclete și ne așteptăm rândul pentru plecare. La mine, așteptarea a reprezentat vreo 3 ore de stat în frig în poligon, cu casca pe cap (ține bine de cald) și mănușile în mâini. 3 ore în care uiți de orice altă stare de sete, foame… doar vorbești nimicuri cu colegii de așteptare ca să treacă vremea și te bucuri pentru fiecare dintre cei care se întoarce cu fișa victoriei în mână – cea pe care scrie ADMIS. O vrei și tu…

A venit și rândul meu, iar proba a durat aproximativ 25 de minute pe care le-am simțit ca 3. Unii se miră că nu îmi amintesc tot traseul parcurs, dar adevărul este că nu conta. Unde mergeam? Nu era grija mea. O voce din capul meu avea mii de sfaturi simultane:

  • Nu uita sa semnalizezi!
  • Nu uita să oprești semnalul!
  • Mergi fluent, dar nu depăși viteza!
  • Oprește frumos. Nu brusca Rebelul, că se vede urât din mașina din spate!
  • Accelerează la plecare, pentru ca instructorul are spre 100 de kg și nu vrei să îți moară motorul în cea mai mică rampă!
  • Cască ochii la pietoni. Da, lasă-l chiar și pe domnul ăla nehotărât pe care, când conduci mașina, nici nu l-ai băga în seamă!
  • Te rog eu, nu confunda stânga cu dreapta! Nu azi!
elevi moto

S-a terminat cu bine și asta o știți încă de la primele rânduri și încă îmi e greu să cred că a trecut. Dacă o trăiești ca mine, experiența asta e departe de a fi o simplă școală de pregătire practică și teoretică pentru condus pe 2 roți. Este o mică viață trăită individual – cu etapele ei, cu emoții intense din tot spectrul. O trăiesc alături de tine și cei apropiați (vor – nu vor), pentru că da, cât ești în școală, totul devine atât de important pentru tine, încât doar despre asta vorbești. Și ai nevoie de susținere în momente mai grele și eu am primit-o și a contat enorm.

În paralel, bruma de energie rămasă se duce spre analiza și alegerea echipamentului și a primului motor, dacă ești hotărât. Aș fi putut lăsa asta pentru primăvară, dar ceva în mine acolo îmi spunea că dacă o amân risc să îmi pierd din elan și curaj și…cine știe? Poate îngroșam rândurile absolvenților care dau examenul și gata.

Știu că viața pe 2 roți începe cu adevărat abia din primăvară. Timp suficient să îmi pierd din curaj și să fie nevoie să mă joc o vreme în poligon până să ies în primele plimbări. Nici nu mă pot gândi la asta acum și nici nu vreau. După cele aproape 3 luni de școală, nu vreau să dau așa ușor bucuria examenului pe grijile pentru noua etapă. Este timp și loc și pentru ele…